2001:Ultima picătură
Sa plec din tara a fost cea mai grea hotarare pe care am luat-o vreodata! Nu ma gandeam ca terminasem facultatea cu a doua medie mare dintre toti cei care s-au laureat in acel an. Nu ma gandeam ca voi parasi definitiv locul de munca visat. Oricum salariul nu-mi permitea decat sa platesc chiria, facturile si sa supravietuiesc de la o luna la alta. Nu ma mai gandeam deloc la idealul naiv de a face ceva pentru Romania. Ma gandeam doar la mama: batrana, cu o pensie de mizerie si cu probleme de sanatate.
Mama era singurul motiv care ma retinea in tara si totodata reprezenta singurul motiv pentru care ma gandeam sa plec. Sa plec ca sa ii pot oferi la batranete ceva mai bun. Si tot Mama a fost cea care m-a ajutat sa-mi aleg destinul. Desi numai ea stie ce era in acel moment in sufletul ei batran si bolnav. Ce mi-a spus atunci nu am uitat niciodata si au fost cuvintele care mi-au dat curaj sa pornesc totul de la zero: «Du-te, copila mea draga! Du-te pentru ca aici te mananca cainii!
Binecuvantata sa iti fie calea si viata si sa nu uiti niciodata de unde ai plecat.» Ea a fost cea care m-a incurajat sa incerc.
Nu stiam unde ma duc si nici macar nu aveam un contract sigur. Doar o promisiune. Am plecat de acasa doar cu o singura valiza: in ea strictul necesar si o carte: Mihai Eminescu- Poezii. Era toamna. Ploua, si intunericul din gara imi ascundea tristetea de pe chip. Avionul era abia a doua zi la pranz, deci aveam o noapte intreaga pentru a-mi linisti emotiile.
Fiind o persoana rationala, imediat ce am urcat in tren am inceput (din nou) sa-mi fac o analiza cu motive Pro si Contra plecarii mele. Si uite asa am inceput sa ma gandesc la: «domnul» coleg, care se apropia de pensie si care mi-a spus intr-o zi: «Bai Puta, ca sa ajungi sa iti faci meseria trebuie sa stai la rand»; mi-am reamintit de intalnirea avuta cu directorul unei fundatii respectabile, care pe hartie declara ca «sponsorizeaza studentii care au burse in strainatate» si care mi-a spus nonsalant si zambind: « Domnisoara, pai, decat sa iti platesc tie transportul dus- intors pana la facultatea din Franta, mai degraba imi trimit fata la Paris ca sa faca shopping de banii astia»; sau de acel respectabil primar, care fara jena s-a uitat drept in ochii mei spunand: «Iubita, eu pot sa iti dau ce nu visezi! Dar tu ce imi dai in schimb?» (Conform legilor din acea perioada, statul putea sau trebuia sa iti ofere o locuinta sociala daca munceai intru-un oras, departe de orasul tau de resedinta. Iar eu ceream o amarata de garsoniera )
Apoi am incetat sa mai gandesc sau sa ma intreb daca e bine ce fac sau nu. Exact in acel moment am realizat ca rotile de tren scoteau un singur sunet: Du-te; du-te; du-te, du-te.
Ajunsa in aeroport, habar n-aveam ca voi ramane blocata acolo de catre autoritatile romane timp de trei zile. In acea perioada, cine pleca din tara trebuia sa indeplineasca anumite conditii: o rezervare la hotel pe perioada sederii, bani cash si bilet de avion dus-intors.
In prima zi nu m-au lasat sa plec pe motiv ca nu am hotelul platit integral pe toata perioada. Am platit hotelul si am reusit si sa primesc un fax cu factura respectiva. Numai ca avionul decolase intre timp, asa ca a trebuit sa platesc o amenda pe motiv ca nu m-am prezentat la avion.
A doua zi, evident ca era alt echipaj de control! Deci, am luat-o de la capat. Nu au intrebat de hotel. Au cerut dovada ca am bani. Calatorind singura, banii pe care ii aveam ii transformasem in cecuri de calatorie la purtator. Doar eu puteam sa scot banii de pe cecuri si in orice banca din lume. Nu m-au lasat sa plec pentru ca nu credeau in cecurile mele: «Ce vii doamna cu hartiile astea??? Astea nu sunt bani! Noua trebuie sa ne aratati bani, nu hartii!» Probabil ar fi trebuit sa le strecor ceva bani in pasaport cum am vazut ca faceau toti cei care treceau pe langa mine, dar asta ar fi insemnat sa-mi bat joc de principiile si valorile in care am fost crescuta. A trebuit sa cer sa vorbesc cu seful mare si sa le demonstrez ca acele «hartii» erau bani in toata regula. Pana la urma, mi-au dat liber sa plec. Numai ca avionul meu, un singur zbor pe zi, decolase. Deci iarasi am platit amenda pe motiv ca nu m-am prezentat la avion. Dar cu promisiunea sefului lor ca a doua zi voi pleca.
A 3-a zi, evident ca era alt echipaj de control. Numai ca de data asta nu m-am mai lasat deloc nici umilita nici muta. Si m-au lasat sa plec.
Dupa ce am urcat scarile avionului, inainte de a intra inauntru, m-am oprit si m-am uitat inapoi. Exact in acel moment am avut impresia ca aud vocea lui Adrian Paunescu, care imi spune:
«Saracia noastra ne omoara,
De atata mars ne doare splina,
Cine iese ultimul din tara
E rugat sa stinga si lumina.»
Si am plecat.
(va urma)
Elen LAZARUS