Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
„Învierea”
„Când cântă cucoșii la miezul nopții, atunci unul dintre veghetorii de lângă biserică, care se pricepe mai bine la împușcat, începe a împușca de mai multe ori olaltă din săcălușurile (n.n. săcăluș – tun mic primitiv) cari sunt de cu seară aduse și așezate într-o anumită (n.n. – poziție față) de biserică, și a da prin acesta de știre sătenilor ca să se scoale și să se adune cu toții la biserică spre a asista cu toții la Sfânta Înviere.
Sătenii, cum aud săcălușurile sunând, pe loc se scoală cu toții, iar sculându-se, calcă pe ceva așternut, ca peste vară să nu-i usture tălpile și apoi spălându-se fiecare într-un lighean sau strachină mare, în care se află apă proaspătă și curată, un ou roșu, una sau mai multe monede de argint sau de aur și un fir de busuioc, se îmbracă în schimburile și hainele cele mai noi, mai scumpe, mai bune și mai frumoase ce le au.
După ce s-au spălat și îmbrăcat și după ce a spus fiecare rugăciunile, ia unul dintre căseni, de regulă capul familiei, legătura sau blidul cu pască menită pentru sfințire, și astfel gătiți se pornesc cu toții la biserică, de ar fi afară orișicât de întuneric și timpul de împotrivitor, rămâind acasă numai oamenii cei bolnavi și neputincioși, moșnegii și babele cele mai bătrâne și copiii cei mai mici care nu sunt în stare a se duce.
Și asta o fac ei nu numai ca să-l laude și să îl preamărescă pre Dumnezeu, nu numai ca să-i mulțămească acestuia din adâncul inimei lor, pentru că i-a învrednicit a petrece cu sănătate Postul cel mare și a ajunge voioși ziua cea mult dorită și așteptată a Învierii, ci totodată și din cauză că cine nu merge la Învierea lui Hristos la biserică, acela se îmbolnăvește și petrece apoi întreg anul până la Paștile viitor în tot felul de boli, neajunsuri, nevoi.
La o oră după miezul nopții sosește și preotul local, care are să facă Învierea. În unele comune însă, și mai ales în cele mai răspândite, în cari locuitorii săi nu se pot așa degrabă aduna la biserică, vine preotul cam cătră două oare sau ceva și mai târziu.
Sosind preotul și aflând biserica deja plină de popor, intră în altar, se îmbracă în ornatele cele scumpe și mai frumoase, scoate ușa împărătească sau ușa raiului din țâțâni și o așază de o parte lângă un perete și apoi ieșind în naus sau despărțitura bărbătească ia Aerul (n.n. Sfântul Aer – Sfântul Epitaf) de pe postamentul unde a stat până atuncia, îl scoate afară, încunjură cu dânsul biserica și după încunjurare îl duce la altar și-l pune pe masa cea sfântă, unde rămâne până miercuri înainte de Înălțarea Domnului la cer.
După acesta, luând Sf. Cruce și Sf. Evanghelie, iar epitropii bisericii sau și alți bărbați cu vază din comună, luând o cruce mare, praporele și sfeșnicele cu făclii aprinse și mergând cu acestea, ca și la încunjurarea bisericii cu aerul, ies din biserică afară și se postează de înaintea acesteia, unde se află pus ceva mai de înainte analogionul (n.n. analogion/analoghion – masă îngustă portativă, numită și tetrapod, întrebuințată în biserică la diferite treburi) cu icoana Învierii lui Iisus Hristos pe dânsul.
În urma preotului, iese și poporul afară dimpreună cu cantorii bisericii, care cântă stichirea: «Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în cer și pre pământ ne învrednicește, cu o inimă curată să te mărim», având fiecare, până chiar și cel mai mic copil, câte o lumină de ceară aprinsă în mână, pre care în mai multe părți îndatinează de a o aprinde de la lumina preotului, și cum au ieșit toți afară și s-a închis după dânșii ușa din afară a bisericii în care a rămas doar pălimariul (n.n. pălimar – paracliser) sau fătul ca să aprindă candelele și luminile din biserică, se postează împrejurul preotului.
După acesta, luând preotul cădelnița și cădind de trei ori Icoana Învierii, începe serviciul Învierii cu cuvintele: «Mărire Sfintei și Celei de-o Ființă și de Viață Făcătoarei și Nedespărțitei Treimi, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor», și apoi cântând tropariul: «Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi vieață dăruindu-le».
Tot atunci, când începe preotul a cânta tropariul Învierii, încep și cei ce s-au suit cu puțin mai înainte de acesta în clopotniță a trage toate clopotele și a toca prin un timp mai îndelungat ca de obicei, iar pușcașii a împușca din săcălușuri sau și din puști.
Intrând nu mult după acesta iarăși cu toții în biserică și continuând preotul actul Învierii, precum și serviciul Sfintei Liturghii, după tipicul prescris la acestă ocaziune, fiecare stă și ascultă cu cea mai mare atențiune și evlavie, ținând lumina aprinsă în mâini, până ce s-a încheiat întreg serviciul dumnezeiesc…
După Înviere, mai fiecare se întoarce cu lumina acesta, numită în cele mai multe părți lumina Învierii, aprinsă acasă. Iară după ce ajung acasă și pășesc peste pragul tinzii, încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumânarea în grindă, afumând-o pe acesta în semnul crucii.”
Sursa: Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundației Culturale, București, 1994, pg. 167-169