Gândaci de bucătărie

 

Dan Elias

Nu am vrut să scriu aceste rânduri. Am încercat să evit subiectul focului de la spitalul din Constanța pentru un motiv simplu; m-am săturat să tot vorbesc despre responsabilitatea celor care prin natura activității sunt în slujba cetățenilor, plătiți de cetățeni și au în grijă viața noastră. Aici nu mă gândesc numai de spitale, ci și la școli și biserică.

Apoi, am avut ghinionul de a vedea pozele cu iohanis și soția făcute la festivitatea de primire a acelui premiu care îl declara campion al apărării statului de drept. Acum, cu „statul” știm toți că e primul de departe, dar „de drept” mă încurcă, el fiind de fizică. În fine, nici nu are importanță. Fotografiile au surprins momentul în care, cu zdrăngăneaua pe piept, zâmbeau cu gura până la urechi și el și ea! Nu mi-a venit să cred! Pur și simplu am avut un șoc! Am rămas cu ochii în ecran secunde bune, de parcă tocmai mă pusese dracul să privesc pe gaura cheii în iad! În țară, trupurile arse ale celor șapte mame și bunici nu se răciseră încă. Copiii, surorile și nepoții lor încă urlau de durere. Carnea acelor mame, neagră de fum, aștepta avizul medicilor și al procurorilor ca să poată fi spălată cu lacrimile noastre și aripile lor de îngeri să redevină strălucitoare! Și în acest timp, la mii de kilometri depărtare, el râdea cu gura până la urechi! Incredibil! Incredibil!

Să fii președintele unui popor nu este o recompensă. Nu este un premiu la un concurs de frumusețe. Nu este o vacanță la munte. Cum să pleci din țara ta exact în clipele în care cei fără apărare au nevoie de tine!? Cum să nu te înspăimânte toată apăsarea răului care cucerește fiecare ungher!? Cum să te crezi deasupra evenimentelor și al oamenilor!? Cum să-ți treacă prin minte că o tinichea te absolvă de singurul lucru pe care îl așteaptă oamenii de la tine; să simți!?

Despre arafat și cîțu mi se face lehamite să mai vorbesc! Ei nu sunt vinovați de nimic! Nu s-a găsit unul care să-și dea demisia pentru uciderea acelor mame. Când într-un spital nu lovește trăznetul, când nu este cutremur sau nu a căzut o bombă și oamenii mor în paturile lor, atunci fiți siguri că este vorba de crimă.

Dar noi? Noi ce facem? O singură zi am strigat pe străzi și am uitat. Ne-am întors la micile noastre probleme și la circul mediatic. Tragediile din spitale nu sunt rodul divinității, ci a unei nepăsări endemice în acest colț de lume. Ne-am învățat cu gândul că toți acești gândaci de bucătărie nu pot fi stârpiți și trăim cu ei la masă și în pat.

Așa să fie?

 

 


Copyright 2020 - Global Marketing - All Rights Reserved                                                                                   Politica cookie                          Politica de confidentialitate