Emoții pozitive și nu prea

 

Anul acesta, cu belele de pomină, am primit Lumina din Noaptea Învierii direct în pragul apartamentului din bloc. A sunat la ușă vecinul de etaj, era în pijama și pătruns de misiunea primită de la cumătrul său, preotul din Cărămidari. I-a luat la rând pe ceilalți vecini. Când a ieșit în stradă, să-i vadă iscusința organele de ordine din starea de urgență, avea mască pe figură și saluta cu cotul. Îl priveam pe fereastra spre bulevard, dinspre sufragerie, cântărindu-i credința și disciplina. Și-a aprins lanterna, a urcat scara și s-a băgat în pat.

Noaptea l-a ajutat Dumnezeu să prindă dimineața. A visat că s-a stins lumina pe scara blocului. A strigat în noapte și nevasta dintâi a coborât tăcută din salcâmi, cu o făclie în mâna dreaptă, cu capul acoperit, îmbrăcată cu sfială și cumințenie și mântuită prin naștere de fii (Sf. Pavel, I Timotei, 2, 9 – 15).

Hristos a Înviat !” ne-am spus și în ziua de Paști, când vecinul mi-a trecut pragul să ciocnim ouă roșii. „Adevărat a Înviat!”. L-am întrebat ce-i face nevasta și el m-a întrebat care. A plecat de la masă după ce mi-a povestit trist că în copilărie a văzut cum nașul a smintit apa din scăldătoare. De atunci își schimbă patul dintr-un bloc în altul.

*

Am văzut-o pe frau Merkel la televizor, o dată, de două ori, de trei ori … În pandemia COVID-19, Cancelarul Germaniei, țara redevenită hegemonul Europei, salută liderii „sufragani” cu cotul, gest prin care le conferă acestora „faptul – de – a – fi – în- lume” (In – Der – Welt – Sein, Martin Heidegger, Ființă și Timp ).

Cancelarul Germaniei se joacă, evident, face diferența și cine îndrăznește să-i schimbe opțiunea de salut? Bitte warten!

La noi, la români, semantica ne permite să ne doară-n cot de ce fac germanii, țara în care de curând s-a declanșat o aspră anchetă în pandemie?

În Dicționarul elevului deștept, dicționar de expresii și locuțiuni românești, 2014, citesc la pagina 59:

. Mă doare-n cot! – nu-mi pasă! puțin îmi pasă!.

. A întoarce cuiva cotul / coatele / – a nu lua în seamă pe cineva.

. A-i arăta cuiva cotul – a refuza pe cineva în mod batjocoritor.

. A-și băga / a-și vârâ mâinile până-n coate – a fura mult, fără rușine.

. (Legat) cot la cot – legat strâns, țeapăn.

. A scoate limba de un cot – a face efort foarte mare.

. A-și da coate cu cineva – a lucra pe ascuns cu cineva; a se înțelege în secret.

Expresiile copiate din Dicționar, întâlnite însă în viața cotidiană, sunt evident depreciative, chiar peiorative. Într-un singur caz, a sta / a munci / a lupta etc. cot la cot cu cineva – a sta/ a munci / a lupta alături de cineva în aceeași măsură devine expresia care colorează realitatea, internaționalizează în medii socialiste, facilitează colocvial dialogul. Efectul său este cu mult sub „mă doare-n cot!”, expresie pe care o aud des, pronunțată radical, ca o sentință.

Până acum, pandemia ne-a ispitit cu salutul cu cotul. Nu stai cu dicționarul în mână, înghiți ce se servește în zonele roșii, aștepți vaccinul la televizor, mărirea salariilor și deschiderea restaurantelor. Condiția este ca salutul cu cotul să se producă cu fața zâmbitoare. Originea zâmbetului – scrie Clare Gibson, Semne și simboluri, Editura Aquila 93, Oradea, 1998, p. 143 – datează de la recenta cultură hippy a anilor 1960, care susține pacea, armonia, care a fost însă stabilită rapid ca un simbol universal al fericirii.

Tata ar fi boxat la „Walter”, așa palmă avea. „Noroc, tată” și mâna mea se ascundea în podul palmei lui. Vorbesc de mâna dreaptă, aceea care reprezintă forța vieții și este mâna puterii. Strângerea de mână este un semn variat de salut și de rămas bun, de prietenie, iertare și de intrare într-un contract. Poate reprezenta unitatea și acordul, precum și dublarea puterii sau potențialul obținut prin parteneriat (Clare Gibson, p. 142). Aș mai da un detaliu: nu saluta cu mănușa pe mână.

N-am dat niciodată din coate, nici înainte de 89 și nici după, nici acasă și nici la Berlin.

Nu moartea mă sperie în pandemia de Covid, ci alienarea, teama de celălalt și drumul ocolit.

*

Cică în Parlamentul României „aleșii” plâng copii și bătrânii rătăciți în pandemie, secetă și potop. Nu le scapă ocazia de a molfăi cu ipocrizie libertatea, drepturile omului, îi deplâng pe tinerii lacomi după sex și distracții, care inundă apa mării și-i doare-n cot de moarte.

Vecina de lângă taraba cu ziare poartă doliu de circumstanță. Ieri a cumpărat un pepene și l-a scăpat pe zebră. Era să moară . . .

*

Ce triști sunt ochii porumbelului mort ! Înainte de Buna Vestire, obișnuia să vină dimineața la fereastra de la bucătărie, iscodea o vreme apoi zbura pe-o ramură de tei. Dăduse zăpada mieilor pe când neamurile din stol l-au găsit adormit pe copertina de la parter . . .

*

În Lombardia, la Brescia, într-o regiune pustiită de pandemie, sora mea, Carmen, s-a zbătut între viață și moarte. Nici până astăzi celebrul laborator din Veneția, care i-a urmărit analizele, nu a reușit să-i precizeze diagnosticul.

În Țară, până vineri, 24 aprilie, erau înregistrați 12.732 de infectați și 744 de morți. A doua zi, record!, au murit încă 34 de oameni, iar 235 erau în stare gravă. Tot atunci, în carantină se aflau 13.302 de necăjiți. Începe saga carantinelor. Curtea Constituțională a României declară neconstituționalitatea carantinelor. 5000 de români se risipesc în „libertate”. Bat la ușile teraselor și înjură guvernul.

E miercuri, merg la Mănăstire să mă spovedesc. Când mă întorc, dau să mă așez pe o bancă din scuar. Pe cealaltă bancă, patru femei, a cincea, în fața lor, dă din mâini și strigă ca apucata: „Doar Budăi (ce pitorească limbă avem, n.n.) luptă pentru noi, amărâții amărâților, să primim pensie mărită cu 40%! (marota parșivă PSD). Săraca, nu a privit suficient la România TV., speranțele pentru binemeritata pensie stau într-o quintă royală: în Troncotă, cât e viu și chinuie istoria contemporană, în Tăriceanu, căruia i s-a subțiat partidul ca un șiret de pantof, în Petre Roman, imaginea sinistră a cabotinului, în Ponta, care iar confundă Țara cu Maricica și se lasă gâdilat de plutonierul Ciutacu, de la România TV.

Presimt în toamna asta suspiciuni de foc, Ponta + PSD se vor trezi iar desculți. „Paradigma acestei reducții la o stare de panică poate fi Descartes. Acesta o fixează în analiza bucății de ceară: în foc „lumânarea” – Ponta și-a schimbat forma, culoarea, durata, mirosul și gustul . . . /nimic altceva decât un x oarecare întins – nihil aliud quam extensum quid . . .(Descartes II, At VII, 31, 2-3) ( Răzvan Ciucă, Între oglinzi și amintiri, Deșteaptă-te, Române, 2014, noiembrie, pp. 199-201).

*

În noaptea de marți, 28 aprilie, am visat o vietate hidoasă, și nu mare, aducea vag cu un pește, care mi s-a așezat pe creștetul capului. Înfigea dinții în mine, mă înfricoșa până la urlet, dar nu mă durea. Eram cu un bărbat cunoscut, acesta, din când în când, băga mâna în buzunarul de la pieptul hainei și scotea un ceas cu brățară ruginită. Uite, țin minte detaliu . . . Am ajuns acasă, ne-am descălțat, în pantofii mei se aciuase altă arătare. Cât am curățit pantofii, bărbatul mi-a ținut pe creștet ceasul cu brățara ruginită . . .

A doua zi, la Sinaxar, au fost Sfinții Mucenici din Cizic ; Sfântul Cuvios Memnon, făcătorul de minuni, și dezlegare la pește.

*

Joi, 13 august, în ultimile 24 de ore : 1457 de cazuri noi de infectați din 8509 teste, 53 de morți, ATI – 478. România TV mârâie, latră și mușcă toată seara . . .

După voite trageri de timp s-a votat Legea carantinei și izolării. S-au fixat interdicții. „Vrem libertate!” s-a strigat în Piața Victoriei, dar modelul de la Berlin nu poate fi imitat. O muierușcă, cică avocat și împrumutată de România TV, care stă în Piața Victoriei ca proasta-n târg, de dimineața până seara cu microfonul canalului TV de gât, îi transmite unui personaj „rezist” mesajul ei de „apărătoare a drepturilor omului” : „Te bat de te piși pe tine!”. Excitată, Simona Gherghe depășește dimensiunile ecranului. Țipă isterizată și exemplifică lupta pentru democrație din Piața Victoriei cu protestele de la Berlin . . .

*

Metehne tradiționale. Sub pretext de ciumă se săvârșeau nenumărate abuzuri și răzbunări, ceea ce făcea pe consulul francez Hugo să încheie raportul său din16 noiembrie 1824, cu exclamația: O, kete mencatoria! – o câtă mâncătorie!” (Hurmuzaki – Hodoș. XVI, nr. 2138, p. 1171).

*

Canicula. Joi, 30 iulie: Băile Herculane 44 grade C, Brăila 43 grade C, Fetești 42 grade C, Lupaș 45 grade C … Pământul românesc e pârjolit. Scaloianul a murit și-n sat și-n filmele documentare. Distrugerea sistemului național de irigații ne-a „ajutat” să scăpăm de comunism. Săracă Țară, săracă . . .

Nu-i deajuns. În mai tot Ardealul, în Moldova, în . . . trei pătrimi din Țară, ploi violente, furtuni, grindină, valuri de ape, gospodării distruse, suflete de oameni și animale înecate. Duminică, cu o zi înainte de Sfântul Ilie, la București a fost potop pentru un veac. Cum să mai țină prorocul legământul dintre pământ și cer, când Tatăl vrea altceva ?

Ioan trimite urări de bine la șapte biserici. În Patmos are cerească arătare. El vede pe Fiul omului între șapte sfeșnice și având în mâna dreaptă șapte stele (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, cap. I).

*

Multă vreme nu voi uita o scenă antologică. Lui Sergiu, tânărul sărac – lipit din Răducăneni, Iași, în starea de pandemie a virusului Covid-19 i-a născut nevasta la maternitatea din oraș. Pentru câteva ceasuri și-a lăsat cele două fetițe în cocioaba de câțiva metri pătrați. S-a urcat pe deșelate pe calul cumpărat, cu puțin timp în urmă, cu bani împrumutați de la prieteni, și a plecat la pas pe bulevard, printre polițiști și jandarmi, netulburat și neprihănit, să-și vadă copilul nou născut și să-i dea mâncare nevestei. Cum să-l amendezi? Am primit la timp speranța că România nu va putea fi niciodată murdărită.

*

Edenul biblic este un loc pe pământ. La biserica de lemn de cer din Poiană închinătorii vin când încă roua se simte sub tălpi. Se așează sub merii cu poame de aur, lângă mesteceni și pini . . . Omul este așezat în Grădina Edenului „ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea 2, 9).

Din puțul lui Aron Nedelcovici izvorăște un râu, își face loc printre închinători și se îndreaptă să ude Raiul. Preotul îi urmează firul, trece unduind cu cădelnița, dând Slavă Domnului. Sus, la cer, în „sânul lui Avraam”, stau sufletele drepților până la Judecata de apoi . . .

Răzvan Ciucă

 


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved