Dan Elias
O simfonie a nesimțirii
Este foarte greu ca în același timp să-ți lipsească bunul simț, caracterul și minima educație. Și totuși, noi cetățenii acestei țări vremelnice am găsit se pare o metodă infailibilă în a-i depista și a-i pune să ne conducă pe toți nesimțiții. Ceea ce ne așează pe primele locuri într-un clasament planetar al curiozităților este tocmai faptul că noi știm că sunt nesimțiți, dar nu ne deranjează. Ba, chiar ne excită și îi excită pe protagoniști, în explorarea circului permanent numit România. Avem exemplul bietului ciolacu, cel care în plină conferință de presă ținută în Qatar a avut o interesantă și surprinzătoare erecție verbală. La el există circumstanțe atenuante oferite de bine cunoscuta filieră școlară și asta nu-l face cap de listă în expozeul din primele rânduri.
Reușita noastră epocală în descoperirea celui care deține cea mai completă nesimțire este fără îndoială klaus iohanis. Știința noastră în a selecta lichelele din atâtea generații de candidați se validează axiologic în cazul lui: profesor în acte, dar fără nici o legătură cu educația, ceea ce îl transformă într-un cameleon perfect.
Și totuși, am vaga bănuială că a depășit în nesimțire așteptările noastre.
Să-ți arunci parpalacul în semn de protest, la prima ieșire cu limuzina, trebuie să recunoașteți că ține de un cabotinism structural. Voia să ne spună că el e stăpânul și noi sclavii și i-a reușit.
Să faci poze cu nevasta, stând cu cururile la „Pieta” și hlizându-se ca un șofer de taxi, este o altă reușită de finețe culturală. Același cur, cu care de altfel ne-a tratat de fiecare dată, l-a trântit mocofanic pe un scaun cioplit de Brâncuși și noi nu l-am scuipat nici măcar de deochi.
Să pleci din țară ca să-ți iei un premiu de gargară când la Constanța tocmai muriseră arse în spital mamele și bunicile noastre face diferența între un rege orb și un popor de muți.
Să-ți iei nevasta cu avionul din poartă, la plimbare prin lume, avion cu piscină și bideu, trebuie să ne dea de gândit în a retipări Constituția pe niște suluri cu hârtie subțire, să aibă de citit regele în singurul loc unde merge pe jos.
Și câte și mai câte. Războiul. Secretizările. Starea noastră de slugărnicie în fața celor de care se milogește el pentru un post. Oriunde! Stările de „hibernare” prelungită. Și acum, ca o încununare, plecarea în Corea de Sud. El și nevestica în avionul privat, echipa de oficialități pe jos sau cu bicicleta. Oare aveau „ceva” programat la cinci mii de metri altitudine și nu doreau spectatori?
O adevărată simfonie a nesimțirii!
Sper din tot sufletul să avem același fler și la apropiatele alegeri.
Oare pe cine ne vor mai aduce stăpânii noștri?