În data de 19 octombrie a.c., vestea plecării în veșnicie a poetului Costel Bunoaica a căzut ca un trăznet năucitor peste toți cei care l-au cunoscut, familie, prieteni, colegi și scriitori din Grupul de la Helis Slobozia și nu numai. Și aceasta pentru că, dincolo de opera sa poetică, de-a dreptul remarcabilă, Costel Bunoaica a fost în primul rând un prieten desăvârșit, un om de o rară noblețe sufletească, care avea mereu zâmbetul pe chip și o vorbă bună pentru fiecare dintre noi. A căutat toată viața să îi împace pe cei care, din diverse pricini și orgolii personale, nu își mai vorbeau, el însuși iertându-i pe toți cei care, cu voie sau fără de voie i-au greșit în diferite feluri. Totodată, nu obosea niciodată să ajute cu sfaturi, fie legate de poezie, fie de viață, pe oricine i-ar fi cerut, să încurajeze tinerele talente, chiar și din rândul elevilor de gimnaziu, sau să scoată la lumină poeți îngropați de uitare.
În ceea ce mă privește, mi-a fost cel dintâi mentor într-ale poeziei, o relație începută în urmă cu aproximativ 18 ani, pe când eram doar un licean seminarist ce înșira versuri. Am stat de zeci de ori tâmplă lângă tâmplă asupra unui poem sau chiar a unui vers, lăsând cafelele și covrigii calzi să se răcească alături. Ne-am contrat, ba chiar ne-am și certat, dar până la urmă ne-am împăcat și am rămas prieteni, înțelegând amândoi că din puntc de vedere stilistic și estetic drumurile noastre într-ale artei poetice s-au bifurcă, cum de altfel era și cât se poate de firesc și de sănătos pentru originalitatea fiecăruia. Astăzi, inima mi-e grea, pentru că am pierdut, nu doar un mentor, ci și un prieten. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întru Împărăția Sa! Condoleanțe familiei și cunoscuților!
Scurtă notă biobibliografică
Costel Bunoaica, pe numele său real, Costică Bunoaica, s-a născut în localitatea Slobozia Mândră din Teleorman, la 30 august 1953, dar s-a stabilit, prin detașare, în Municipiul Slobozia, județul Ialomița. Licențiat în Filologie, a fost profesor la Școala din Iazu, bibliotecar metodist la Biblioteca Județeană „Ștefan Bănulescu” Ialomița și bibliotecar la Școala Gimnazială „Sf. Andrei” Slobozia. Debutează editorial în anul 1987, în volumul colectiv Cântece pentru zorii de zi (editura Albatros). Au urmat volumele: Semnul bancnotei, (roman polițist, în colaborare cu Ion Teodorescu, editura Exitus, 1991), Dreptul la singurătate (poezie, editura Pod peste suflete, 2000), Coridorul de ceață (poezie, editura Pod peste suflete, 2000), Încă o umbră pe inimă (poezie, editura Star Tipp, 2003), Uciderea sinelui. Demoni sau zei (poezie, editura Star Tipp, 2005), Și zeii se tem (poezie, editura Helis, 2008), Noaptea, cu sinele meu (poezie, editura Helis, 2012), Călător prin lumea deșartă (poezie, editura Rafet, 2014), Autoportret în oglinda concavă (antologie de poezie, editura Detectiv literar, 2016). De asemenea, a îngrijit volumele: Aburul cuvintelor – Antologia revistei Necuvinte a Școlii Gimnaziale „Sf. Andrei” Slobozia (editura Star Tipp, 2014), Petre Duță – Fulgerări în timp de pace (colecția Oameni ai locului, Slobozia, 2007). A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
DESPRE ÎNTOARCERE SI PLECARE, CU DRAGOSTE
Oamenii obişnuiţi fac lucruri obişnuite –
mi-ai spus-, mai mor, mai trăiesc… Şi,din
când în când, fac dragoste. Uneori chiar vorbesc.
Eu mă întorc totdeauna. La plecare mi-e greu
dar, puţin mai târziu, după ce carnea mea împăcată cu
sufletul dau mâna ca doi cunoscuţi, mă aşez iar în mine.
Şi de abia atunci îmi vine pofta de a lega lucrurile
unul de altul, cum se leagă zaua în lanţ, cum se înlănţuie
ziua cu noaptea. Încet îmi revin. Intru apoi în aceeaşi
cărămidă. Si cărămida în zid.
Nici nu ştiu dacă e viaţa sau uşa cea pe care după mine
o închid.
Uşa, ca şi viaţa, contează. Ele îţi apropie cursul sau ţi-l
îndepărtează, cum, uneori, noi înşine ne apropiem sau ne
îndepărtăm de noi înşine. Si devenim ploi. Sau război. Sau
umbra celor ce-am fost: un gunoi din prea multul gunoi.
Atunci întoarcerea e departe. Plecarea răstignită pe deal.
Şi cât mi-am dorit să închid iubirea într-un sămânţar!
Eu mă întorc totdeauna. La plecare mi-e greu şi aş vrea să
urăsc depărtările, deşi, Doamne, mă iartă!iubesc cu disperare
plecările. Căci există plecare şi o altă plecare. Cum şi
întoarcere există la fel. Cum mă deosebesc eu de mine şi
iubirea de o însăşi iubire. Cum tu, cea de azi, nu te
regăseşti în umbra de ieri.
De aceea spun că există plecare şi o altă plecare. Cum
întoarcere există la fel. Cum există iubire în ură. Cum există
blestem în blestem.
Eu mă întorc totdeauna. La plecare mi-e greu, deşi, mai
devreme sau mai târziu, carnea mea ca şi sufletul meu se
vor împăca iarăşi cu mine. Să pot redeveni cuminte.
Si harnic. Si rău.
Ca un roi de albine.
Ca un lup.
Ca un zeu.
Fără cuvinte, aşez piatra în formă. Si forma o torn, resemnat
şi dibaci, peste piatra de jos. Peste cea pe care calci.
Astfel,zidesc pasul. Locuri. Poteci. Să-mi fie târziul
departe,şi aproapele tălmăcit în amiezi. Niciodată uitate
în vise. Sau în oasele reci.
O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare
sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult
am iubit asfinţitul ?!