Dan Florian Lalu
15 iunie 1961 – 17 aprilie 2026
Dragul nostru prieten!
Ai fost, pentru noi toți, mai mult decât un om – ai fost o prezență care a lăsat urme adânci, tăcute și durabile în inimile celor care au avut norocul să te cunoască. Astăzi, în această biserică, ne-am adunat să te conducem pe ultimul drum, dar și să-ți vorbim, așa cum o făceam odinioară, cu respect, cu căldură și cu acel zâmbet amar pe care ni-l lăsai atunci când spuneai un adevăr greu, dar necesar.
Te-am cunoscut în anii de liceu, la Colegiul Național Mihai Viteazul din Slobozia. Erai deja atunci un om aparte. Nu încercai să impresionezi, nu căutai aplauze, dar aveai acel ceva care îi făcea pe ceilalți să te asculte. Aveai o liniște interioară și, în același timp, o luciditate rară. Știai să vezi dincolo de aparențe, iar asta te-a definit întreaga viață.
După acei ani, ai ales drumul cunoașterii și ai mers mai departe, la Universitatea Politehnica din București. Ai fi putut rămâne acolo, ai fi putut construi o carieră în Capitală, dar tu ai ales să te întorci acasă, în Slobozia. Ai ales oamenii, locul în care te-ai format, rădăcinile tale. Și asta spune totul despre tine.
Ai devenit profesor la Liceul Tehnologic Mihai Eminescu din Slobozia, iar acolo ai făcut ceea ce știai tu mai bine: ai format oameni. Nu doar elevi. Oameni. Cu răbdare, cu umor fin și cu o înțelegere profundă a firii umane, ai reușit să câștigi respectul elevilor și admirația colegilor. Nu ridicai vocea, nu impuneai prin autoritate, ci prin exemplu. Iar exemplul tău a fost întotdeauna unul de bun-simț, echilibru și demnitate.
Dar tu nu erai un om care să stea pe loc. În tine ardea o nevoie de a spune lucrurilor pe nume, de a scoate adevărul la lumină. Și ai făcut pasul către presă, într-un moment în care România întreagă învăța din nou ce înseamnă libertatea.
În ianuarie 1990, ai fost printre cei care au pus bazele ziarului Martor. Nu era doar un ziar. Era un început. Era o voce. Era curaj. În acea perioadă tulbure, în care nimeni nu știa exact încotro merg lucrurile, tu ai ales să scrii. Și ai scris cu o forță care nu venea din dorința de a răni, ci din nevoia de a îndrepta.
Ai avut un stil incisiv, direct, dar niciodată nedrept. Ai fost printre primii jurnaliști locali care au avut curajul să abordeze anchete serioase, să pună întrebări incomode și să scrie editoriale care nu menajau pe nimeni atunci când era vorba despre adevăr. Pentru tine, presa nu era un mijloc de afirmare, ci o responsabilitate.
Pentru mulți dintre tinerii jurnaliști ai anilor ’90 din Slobozia, tu ai fost mai mult decât un coleg. Ai fost un mentor. Ai fost omul care i-a învățat că libertatea presei nu este un privilegiu, ci o datorie. Sub coordonarea ta, „Martor” a devenit o adevărată școală de presă pentru județul Ialomița. Iar numele tău a rămas legat, pentru totdeauna, de acea perioadă intensă, „romantică”, în care totul părea posibil.
Anii au trecut, presa s-a schimbat, multe ziare au dispărut sau s-au mutat în mediul digital. Dar tu ai rămas același. Chiar și atunci când te-ai retras din presă și ai ales să lucrezi ca inginer în cadrul Direcției Agricole Ialomița, nu ai renunțat la scris. Pentru tine, scrisul nu era o meserie. Era o formă de a fi.
Ai continuat să colaborezi, să inițiezi proiecte, să scrii în publicații precum Știrea, apoi ai fost redactor la Ziarul Tribuna Ialomița, și din 2004 la Ziarul Ialomița. Stilul tău a rămas neschimbat: critic, dar elegant, ironic, dar niciodată răutăcios. Aveai acel dar rar de a spune lucruri grele într-un mod care făcea oamenii să zâmbească și, în același timp, să reflecteze.
Dar, dincolo de toate acestea, dincolo de profesor, jurnalist sau inginer, ai fost un Om Bun. Un om cu un bun-simț rar, cu o delicatețe a relațiilor umane pe care nu o întâlnești des. Ai fost un prieten adevărat, un coleg pe care te puteai baza, un om care nu întorcea niciodată spatele.
În familie, ai fost un soț atent și iubitor. Ai fost un tată care nu doar că și-a iubit copiii, ci i-a și învățat să fie oameni. Le-ai insuflat valori care nu se demodează niciodată: respectul pentru ceilalți, dragostea pentru adevăr și curajul de a rămâne drepți, chiar și atunci când este greu. Ai fost mândru de ei, așa cum ai fost mândru și de nepoții tăi, cărora le-ai luminat drumul cu aceeași blândețe și înțelepciune.
Privind acum în urmă, ne dăm seama că nu ai căutat niciodată să fii în centrul atenției. Și, totuși, ai fost. Nu prin zgomot, ci prin consistență. Nu prin vorbe mari, ci prin fapte mici, repetate zi de zi, cu o onestitate dezarmantă.
Astăzi, în acest loc, tăcerea este grea. Lipsa ta se simte. Dar, în același timp, prezența ta este peste tot: în amintirile noastre, în cuvintele pe care le-ai scris, în oamenii pe care i-ai format, în valorile pe care le-ai lăsat mai departe.
Ai plecat dintre noi, dar nu ai dispărut. Pentru că oamenii ca tine nu dispar. Ei rămân în ceea ce au construit, în ceea ce au dăruit, în felul în care au schimbat, discret, lumea din jurul lor.
Drum lin către stele, prieten drag.
Și dacă există undeva, dincolo de toate, un loc în care adevărul contează cu adevărat, suntem siguri că acolo vei continua să scrii.
