Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
Dragobetele
„Potrivit tradiției, Dragobetele era o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere.
Dimineața devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare și, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă, ieșeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieții adunând lemne de foc, iar fetele culegând urzici și flori de primăvară, flori folosite apoi adesea în descântecele de dragoste; o parte din aceste flori, în special tămâioarele și viorelele, erau păstrate cu grijă până la Sânziene; atunci se culegeau alte flori considerate surori ale acestora, numite roji (trandafiri sălbatici) și oglici (flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate și se arunca pe o apă curgătoare; se credea că fetele care procedau astfel săvârșeau o faptă bună, echivalentă cu o jumătate de sărindar în cer, căci, altfel, aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau împreunat niciodată.
Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăți magice; se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase și mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt și fragi, se strângea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se mai ales atunci când Dragobetele se ținea în luna martie.
În jurul focurilor aprinse pe dealuri, fetele și băieții discutau vrute și nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume sau jâtii cu substrat erotic ori se făceau hore. Fetele, cum simțeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goană fiind numită zburătorit.
Conform unui vechi obicei, fiecare băiat urmărea fata care îi era dragă; dacă flăcăul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci se lăsa prinsă și avea loc o îmbrățișare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel puțin pentru un an de zile; de multe ori, astfel de logodne în joacă, prefațau logodnele și căsătoriile adevărate.
Dacă nu se făcea cumva Dragobetele se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți; mai mult, dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an, că doar nu degeaba se spunea că Dragobetele sărută fetele! Până și maturii aveau partea lor la Dragobete. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna pe un bărbat…străin (de sat) și deveneau pe dată drăgăstoase tuturor bărbaților în anul care urma. Așadar, bucuria, dragostea și veselia erau coordonatele esențiale ale acestei sărbători.
Îndeobște, sărbătoarea era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte din casă și gospodărie. În acest sens, era indicat să fie scuturate toate țoalele și se așezau lucrurile prin casă ca să vie binele și averea să se întoarcă la casă. Gospodinele aveau mare grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar și păsărilor cerului, nicio vietate nefiind vânată, blestemată sau, Doamne ferește, sacrificată acum. În schimb, Dragobetele era socotit de rău augur pentru treburile mari, așa că oamenii evitau să muncească mai serios prin ogrăzi și mai ales pe câmp de teamă că vor ciricăi toată viața”.
(sursă: Marcel LUTIC – Timpul sacru. Sărbătorile de altădată, Ed. Vasiliana`98, Iași, 2022)
Documentare realizată de Angelica Buzoianu, bibliograf