Patina timpului care trece peste anii noștri se regăsește în fizionomia fiecăruia, iar fiorul tinereții este asemenea stropirilor de rouă care se înșiră pe firul amintirilor. Pare greu să-ți pui în ordine gândurile, dar vorba scrisă te îndeamnă să-i citești prefața, și-atunci rămâi surprins de trecerea timpului. Te liniștești, te resemnezi și îți inviți inima la dialog. Faci orice îți stă în putință, orice ar fi, repetă astfel: nu cedez așa ușor! Întâmplarea a făcut să trec prin spatele curții unui liceu când elevii erau în ultima zi de școală. Se terminase încă un an școlar, mulți cu coronițe, diplome și cărți în mână. Alții, pe alee, își filau țigările, alții se urcau în mașini luxoase cu telefoane în mână de sute de euro. Și-atunci, ajuns acasă am așternut aceste rânduri.
Îmbătrânim, dar nu eram ca ei. Nu aveam telefoane mobile, blugi și inele de aur pe degete sau brățări și lănțișoare. Pletele noastre rebele au fost condamnate la moarte, ori s-au declarat supuse amărâte pieptenului. Degetele noastre neastâmpărate au devenit domestice și familiste. Mergem la o zi onomastică și zăcem trei zile mahmuri, ne plimbăm un ceas și pălăvrăgim despre facturi, despre ce ne mai dă la pensie, prețuri și ce mai e cu războiul. Cu atâta patimă pălăvrăgim, de parcă am fi descoperit ceva măreț sau am combate o descoperire veche. Cuvintele „a te vindeca” sau „boală” se conjugă și se declină din zi în zi mai cu spor și, mai degrabă, cu o oarecare mulțumire decât cu o secretă mândrie. Nu mai avem răgaz de hoinăreli, nu mai apucăm să ne plictisim, nu ne mai întristăm fără motiv, ne întristăm cu totul motivat, citim puțin și scriem mult și bem cafea, iar vorba „insomnie ” a devenit un Super Glue cu care ne lipim nervii hipersolicitați. Îmbătrânim și totuși nu suntem în stare să ne minunăm. Dăm înapoi acele ceasornicului și visăm că vom realiza tot ce nu am realizat încă. Uneori, tot mai măsurăm lumea cutezători. Și atunci, cineva, în somnul nostru adânc ne năpădește visul, exact ca pe vremuri, atunci când eram frumoși elevi. Sărim din somn gemând: mi-e dor de scumpii mei profesori, de uniformă și ghiozdan, de catalog, de-o urecheală și chiar de-o corijență. Mă bucur că încă reușesc să comunic cu distinsa doamnă profesoară Doina Pop, de la care încă învăț să țin minte că „și ” este conjuncție copulativă, dorindu-i permanent sănătate infinită și zile fericite alături de cei dragi. Alături de puținii mei colegi care au mai rămas când ne întâlnim anual de 62 de ani și ne aducem aminte de anii de liceu.
Gata! S-a terminat pauza.
Gheorghe Marinel