Dan Elias
Nu există nici un dubiu că suntem mulți și proști. Altfel nu se explică cum stăm cu mâinile în sân și ne uităm la acești terchea-berchea de atâta amar de vreme. Altădată aș fi așezat câteva semne de exclamație la sfârșitul frazelor de mai sus, acum nu. Atâta ne-au terfelit și noi atât de cuminți am aplecat capetele, încât eu unul nu mai am puterea de a fi furios. Ca să fii furios îți trebuie măcar un dram de speranță. Ca să te revolți, nu de arme și curaj ai nevoie, ci de flacăra credinței în viitor. Când speranța și-a dat obștescul sfârșit sub bocancii de firmă ai unor golani, iar viitorul se vede ca o groapă de gunoi, ce mai poate fi în sufletul tău!? Doar o lehamite fără sfârșit
Mai strigă cineva pe aceste plaiuri încă numite „țară”? Privim la televizor și facem bășcălie. Atît. Strigătul este dovada că ești viu. Strigi de bucurie sau de durere, strigi împotriva nedreptății, strigi ca să alungi răul. Noi? Care noi? Poporul? Care popor? Nici nu pot să-i mai rostesc numele, numele sfânt, de când atâtea guri nespălate l-au murdărit prin rostire mincinoasă. Ne-au adus acolo unde au dorit să ne aducă. Nu mai suntem un popor, ci doar o adunătură de indivizi puși pe căpătuială, dușmani unul cu altul fără să știm pentru ce, gata să ne vindem părinții și copiii în numele unor nemernici. Poftim? Cum? Nu vă place? Voi nu sunteți așa? Înjurați-mă. Dați-mi o mamă de bătaie să-mi intre mintea în cap.
Ne mor bunicii și frații în spitale și noi ne ascundem, fericiți că există lașitatea salvatoare. Știm cine sunt vinovații. Dacă nici acum nu-i știm, cu nume și prenume, atunci iertați-mă… Și nu facem nimic. Și-au îndesat buzunarele, ne-au scuipat în ochi mamele bolnave, ne-au călcat în picioare copiii și noi, nu numai că nu-i luăm de guler, dar le mai și dăm buna ziua. Mor zilnic cinci sute de oameni.
Atâta nesimțire am trăit să văd în acțiunile unor derbedei lunile astea, încât nu mă mai miră nimic. Mâine ne vor spune să ne dăm două perechi de palme și noi o vom face. Vă asigur că o vom face, nu vă mai dați viteji, pentru că asta am ajuns să fim, o adunătură de mulți și proști.
Îmi văd nepoții, îi țin în brațe și râd. Apoi mă ascund undeva cât să pot vărsa două lacrimi. Bunicii și străbunicii mi-au lăsat în grijă ceva de care mi-am bătut joc. Tare mă tem că viitorul în care vor trăi ei nu va mai fi România mea.
Măcar atât. Spuneți-mi cum dracul am ajuns să fim doar niște gândaci pe care doi bețivi ieșiți de la birt îi strivesc sub tălpile lor murdare?