Dialog neconvențional cu Șerban Codrin, cuceritorul Premiului Omnia pentru poezie

În data de 7 mai Muzeul de Artă din Constanța a fost gazda unui eveniment de excepție: Gala Premiilor Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România pe anii 2019, 2020, 2021 și a Premiilor revistei Ex Ponto. Amfitrionii Galei au fost prof. univ. dr. habil. Angelo Mitchievici (președintele juriului) și Ovidiu Dunăreanu (directorul literar al editurii Ex Ponto). La secțiunea poezie, pentru anul 2020 Șerban Codrin, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Dobrogea din anul 1990, a primit Premiul Omnia. Așadar, un premiu care vine să încununeze peste patruzeci de ani de muncă (primul sau volum a văzut lumina tiparului în 1982) pe tărâmul literaturii române. Pe marginea acestui premiu am avut la începutul acestei săptămâni un scurt dialog cu fericitul său câștigător.

– Cam târziu acest premiu, Codrine!

– Da, asta pentru că din cauza pandemiei s-a amânat acordarea premiilor Uninuii Scriitorilor din România – Filiala Constanța. S-au dat anul acesta. Eu am luat premiul pentru anul 2020. Opera Omnia poate să se dea din când în când, dar de data aceasta la Constanța s-a dat de două ori: mie și prozatorului Nicolae Rotund, premiu aferent anului 2021. Este pentru toată opera. Aici intră și Pendulierul, Testamentul din Strada Nisipuri și Baladierul. Angelo Mitchievici a comentat Baladierul, Ovidiu Dunăreanu a comentat 101 poezii apărut la Academia Română în 2021. N-am auzit nimic din aceste două comentari, pentru că nu aveam eu urechi pentru așa ceva atunci, erau emoțiile foarte puternice. Și m-au lăudat, pentru că știi, în momentele alea te laudă, te critică după aia sau înainte, ca să nu-ți dea premiul.

– Care sunt reperele Operei Omnia Șerban Codrin? La care volum ții mai mult, care îți este mai drag?

– Toate cărțile îmi sunt dragi. Aici intră și dramaturgia, începând cu Podul Soarelui, continuând cu Mesagerul, Horeadele, Întemeietorii, toate scrise în Slobozia, de multe ori în biroul meu din Centrul Cultural. Zece piese de teatru. Urmează apoi marile poeme, pentru că la mine sunt într-o construcție piramidală toate. Testamentul din strada Nisipuri. Eu locuiesc pe strada Nisipuri, Aleea Rondă. Este epopeea călătoriei mai multor poeți prin Infernul, Purgatoriul și Paradisul comunist. Ce se întâmplă pe acolo? Se citește cartea. Baladierul cuprinde 366 de balade, Rodierul 365 de balade, aproape trei mii de poeme scurte și ele organizate, se găsesc în Marea Tăcere. Ultima mea carte, Casandrierul, cuprinde aproape o sută de monologuri atribuite într-un fel oarecare faimoasei Casandra, profetesa Troiei, dar ea trăiește în zilele noastre și ne spune multe lucruri cumplite despre ceea ce trăim. Carte dintr-un exil interior, din care face parte și Pendulierul, cuprinde cele cinci cărți scrise de mine în timpul comunismului și netipărite. Deci, asta e! Eu am o creație de patruzeci de ani în spate și acum mi-ar trebui multe volume de poezie să le tipăresc pe toate. Scriu în continuare, asta îmi este meseria în definitiv și toate energiile mele merg spre poezie. S-a rupt teatru, s-a rupt eseistica, s-a rupt proza. Asta este totul. În rest, nu-i nimic, să știi. Lucrurile acestea pot fi luate în seamă sau nu. Îmi aduc aminte că pe timpul comunismului era o vorbă rea, cum că Mihai Eminescu nu putea intra în Uniunea Scriitorilor că a scris o singură carte. Intr-adevăr, trebuia să ai două! Eu am avut două, dar nu au fost luate în seamă. Mi s-a tipărit ediția Perpessicius și s-au găsit 420 de poezii. Să știi că în literatura română este unul care are peste 16 mii și s-ar putea să nu aibă nicio valoare…

– Despre cine-i vorba?

– Nu mai dau nume, că-l știi! Și apoi, de obicei mai există o răutate, când se pune întrebarea despre care este cel mai mare poet al lumii și a scris două sau trei poezii? Daaa, Homer, că a scris Iliada și Odiseea și Războiul broaștelor cu șoarecii…

– Există vreo carte din toate cele apărute de-a lungul anilor pe care totuși să o renegi, pe care să nu o mai dai la tipar acum?

– Nu. Știu unde bați, dar nu este cazul! Mie îmi pare bine că a apărut Baladierul. Mie mi s-a spus baladierul, unii îmi spun chiar rodierul și unii s-au apucat să-mi spună poezierul! Am avut un tutore la un moment dat, un om care mi-a spus formidabil de multe lucruri de care eu am ținut seamă în permanență. Este vorba de Miron Radu Paraschivescu, marele poet, care îmi spunea: „Măi, trebuie să pariezi întotdeaua pe mai multe cărți! Eu am încercat să scriu mai multe cărți și nu mi-a reușit decât una, Cântecele țigănești”. Acum nu mai este la modă, pentru că trebuie să fie… romane!Și mie mi s-a reproșat Țiganiada! Uite, Țiganiada nu am amintit-o. Și asta este un… monstru lingvistic. Eu am mai mulți monștri din ăștia lingvistici, și dacă iau și piesele de teatru la un loc sunt vreo șapte. Miron Radu Paraschivescu mi-a mai spus: „Nu ai altveca decât să te ții de cuvânt și să te pui să muncești, să muncești!” Am fost un om izolat pe aici. Imagineazăți! Eu aveam ore dimineața la o școală, la prânz la o altă școală, seara la seral. Adică Inspectoratul Școlar avea grijă de mine să mă pună la treabă. Adică să-și bată joc de mine. Ce au făcut ei? Nu au făcut nimic, se vede. Eu am muncit o viață și am făcut, așa cum am putut, o operă.

– Codrine, de ce nu și proză?

– Îți spun eu de ce nu și proză (râde). Ca să scrii un singur vers trebuie să știi foarte multe lucruri. Și eu, ca să scriu o singură frază, o singură pagină de proză, trebuie să știu extraordinar de multe lucruri. Da, în Casandrierul unele versete par a fi scrise în proză. Deci, știu să scriu și în proză. E un rus, care în amărăciunea lui a scris romanul Ana Karenina de 13 ori. Nu poate să scrie o singură dată romanul și să mai scrie încă douăsprezece Ana Karenina? Nu! A scris unul și bun! Despre asta-i vorba. Trebuie să condensezi totul. Domnule, o țuică bună înseamnă condensarea unor mari livezi. Și o țuică proastă, știm noi ce înseamnă!

– A fost o perioadă în care ai cochetat cu haiku. Mai scrii?

– Da! Cum să nu! Când am spus că azi noapte am scris să știi că am scris patru-cinci tanka. Din tanka s-a rupt haiku. Eu prefer să scriu tanka, pentru că haiku este atât de pretențios, sau câteodată nici nu se poate scrie. Pentru simplu motiv că haiku trebuie scris pe o singură coloană, are acest caracter de monumentalitate, care dispare în momentul în care este scris în alfabetul latin. El este văduvit, trebuie să fii extraordinar, mult prea puternic ca să răzbați. Nu orice poet este în stare să scrie Nopți fără greieri / așa i se întâmplă Universului”. E foarte greu să scrii și atunci scrii tanka. Pur și simplu. Și este posibil ca în tanka, în interior, să găsești un haiku foarte bun și-l ăîstrezi ca haiku. Să scrii haiku așa cum scriu unii, adică prost, este o jignire adusă acestui gen de poezie. Odată, la o întâlnire la Constanța, s-a organizat un concurs de haiku, cu o temă, seară de vară. Eu mi-am cumpărat un calup de brânză și m-am dus în gura portului, căscam gura la niște șahiști. Mi-am scris tema și am pus-o pe masă, a venit concursul, textele au fost selectate, selectate până au rămas zece, au rămas cinci, au rămas trei, până a rămas unul. Și ăla unul suna: „Seară de vară. / Un pătrat fără iarbă,/ sub masa de șah!”. Toți au zis: Păi, așa ceva am văzut și eu! Păi! De ce n-ai scris? Textul era al meu.

Nicolae TACHE

 


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved