PREAMBUL
În locul slujbelor prea prelungite ale popilor la cel mai mare eveniment al istoriei românilor în anul de grație 2025, în loc de citirea mesajului inspid al prim-ministrului Ilie Bolojan, în loc de bătut piua în discursul prefectului de Ialomița, eu cred că se cuvenea mai mult respect pentru cei care în primul război mondial au murit sau și-au riscat viața să vadă împlinit visul lui Mihai Viteazul de unire a românilor din acest spațiu numit azi România. Poate, anii care vor veni, vom avea… mai multă țiglă pe casă!
Aviatorul Răducanu Vâșcea
Răducanu Vâşcea s-a născut în Gimbăşani la 21 ianuarie 1895. Tatăl său, Gheorghe Vâşcea, a fost cioban venit din Ardeal pe moşia boierului Ion Pribegeanu de la Radu Vodă. Înainte de primul război se căutau amatori pentru şcoala de aviatori. Printre ei a fost şi Răducanu Vâşcea. 16 medalii a primit pentru faptele sale din timpul războiului. Sătenii rememorează şi azi ziua în care Răducanu a aterizat pur şi simplu cu avionul său în faţa casei părinteşti din Gimbăşani. Se terminase războiul, dar el tot pilot era. Şi povestesc sătenii cam aşa: “Bătrânii Vâşcea mâncau pepeni în curte. Când a văzut pe cer un avion, maică-sa, mai în glumă mai în serios, a întins o bucată de pepene în sus şi a zis: Măi, Răducane, ia şi tu o bucată de pepene!”. Când a văzut avionul în faţa porţii, bătrâna s-a închinat şi a exclamat: “Na, că m-a auzit!”. N-a stat mult cu avionul, pentru că sătenii se adunau de peste tot în jurul avionului şi i-a fost frică că nu o să mai poată decola. Pentru această “ispravă” i s-a luat una din cele 16 medalii, cea mai importantă.
Întors în sat, Răducanu Vâşcea şi-a cumpărat două tractoare Hanomag (în timpul celui de-al doilea război mondial, unul din cele două tractoare a fost rechiziţionat de armata rusă, împreună cu caii familiei Vâşcea), semănătoare, secerătoare, batoză, plus batoză de bătut porumb, a construit o presă de ulei, a închiriat lunca şi a amenajat orezărie până la pădure.
Om gospodar şi bogat, în 1947 a donat un vagon de grâu Guvernului Petru Groza. A făcut-o de bună credinţă. Şi, totuşi, a fost trimis la canal. A stat acolo un an. El avea să se stingă din viaţă la 30 octombrie 1963.
Pe fiul sau, Ionel, ca să strice rostul familiei în Gimbăşani, comuniştii l-au trimis cu maşina de treierat în Moldova. Întors în sat, Ionel a rămas cu tractorul tatălui său, dar muncea mai mult pe degeaba la primărie, pentru că nu-l plăteau. Pe Răducanu Vâşcea nu l-au primit în CAP. În schimb, copiii au intrat fiecare cu câte ceva: Ionel cu tractorul Hanomag, plugul şi alte maşini agricole plus 5 pogoane de pământ, pe Iulia cu presa de ulei şi 5 pogoane de pământ, pe Silvia cu maşina de treierat şi 5 pogoane de pământ, pe Doina cu decojitorul de orez şi cinci pogoane. Tot în CAP a rămas şi magazia de cereale a lui Răducanu Vâşcea, magazia de lemn care există şi azi în curtea fostului CAP.
Ștefan Nicu, participant le luptele de la Mărășești, după venirea comuniștilor la putere a stat două luni în beciul Miliției din Călărași, de unde a ieșit abia după ce a semnat că bagă în CAP cele cinci hectare primite de la regele Ferdinand
După alegerile din 20 decembrie 1937, deși a ieșit pe locul patru, Partidul Național Creștin, care-l avea ca președinte suprem pe AC Cuza și președinte pe Octavian Goga, a fost desemnat de către regele Carol al II-lea să formeze Guvernul României. Așa se face că Octavian Goga a condus între 28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938 un guvern minoritar, format din reprezentanți ai Partidului Național Creștin, ai grupării național țărăniste de centru conduse de Armand Călinescu și personalități apropiate regelui Carol al II-lea.
Primar al comunei Gimbășani a fost numit Ștefan Nicu. Combatant în prima linie din primul război mondial, a luptat inclusiv în cele 28 de zile cunoscute în istorie ca Luptele de la Mărășești. Pe o căldură insuportabilă, în tranșee săpate în pământ, cu garduri se sârmă ghimpată, sub tirurile necruțătoare ale artileriei dușmane, s-a ajuns în situații extreme la lupta corp la corp, la baionetă, soldații având pe ei doar cămașa, formând un adevărat zid viu, de care se spărgeau valurile infanteriei inamice.
Iată ce declara în 2017, la centenarul primului război mondial, Mircea Balică, custodele Muzeului Mărăşeşti: Era 6 august, era exact înaintea începerii bătăliei de la Mărășești. Majoritatea soldaților români au fost țărani, veniți din glia strămoșească, de la cosit, de la sapă, de la muncile agricole. Acei țărani își purtau originile cu ei, aveau acea ținută țărănească și anume, izmana și cămașa din pânză de in albe, nu le-au lăsat nici măcar în timpul războiului. Vorba vine că fiind cald afară, fiind liniște pe front, acalmie, soldații au ieșit din tranșee și s-au dus la un pârâu aflat în apropierea tranșeelor au început să își scoată hainele, să se spele, să își curețe uniforma. La un moment dat, armata germană a declanșat ceea ce avea să fie Bătălia de la Mărășești. A declanșat un contraatac atât de puternic, încât soldații români au fost luați pe nepregătite, majoritatea dintre ei erau în izmenele lor alea albe. Nemții au fost atât de bine pregătiți și atât de bine lansați în atacul lor, încât ai noștri au început să dea înapoi. S-au adăpostit, s-au apărat și la un moment dat ai noștri și-au dat seama că „suntem aici pentru a apăra” restul României, restul țării care mai ținea sus acest drapel românesc și au început să opună rezistență, ba chiar au transformat acel atac puternic al nemților într-un contraatac masiv. Soldații români nu au apucat să își mai ia hainele pe ei, spun cronicile: „s-au apărat ca niște nebuni „, n-au apucat să facă uz de armamentul din dotare. Au luat bolovani, dădeau cu bolovanii în cap la nemți, le scoteau ochii, au început să muște. Soldații germani au fost pur și simplu debusolați, luați prin surprindere de această devălmășie. Ei erau soldați bine pregătiți, învățați la școala germană a războiului să atace, să ducă războiului după anumite criterii. Soldatul român nu a ținut cont de absolut niciun criteriu. Important este că ai noștri soldați au respins atacul german. A rămas în cronicile istorice ca „Bătălia izmenelor„ sau „Bătălia fantomelor albe„.
Înainte de primul război, Regele Ferdinand promisese împroprietărirea ţăranilor şi a mers chiar el în tranşee ca să-şi încurajeje soldaţii. Mărturiile epocii spun că Ferdinand nu era un vorbitor extraordinar, dar că soldaţii înţelegeau imediat, din întreaga sa ţinută, că aveau în faţă un om cinstit. Așa a și fost. După război, Ștefan Nicu a fost și el împroprietărit, cu cinci hectare de pământ. Întors acasă și om gospodar fiind, cu aceste patru hectare și cu ce mai avea de la tatăl său Niță Nicu, s-a apucat din nou de plugărit. Primar, după cum mi-a povestit chiar el prin 1980, a ajuns printr-o întâmplare. Atunci, prin 1937, unul din copiii lui (Pricop) era bolnav, iar el trebuia să meargă la spiţerul (n.n. farmacistul) din Slobozia să-i dea buline, pentru tratament. Spițerul era membru activ al Partidului Național Creștin. Și cum avea nevoie de primar la Gimbăşani, l-a prins pe Ștefan Nicu şi i-a spus: „Dacă vrei să-ți mai dau buline pentru Pricop, acceptă să fii primar la Gimbășani”. De voie, de nevoie a acceptat. A durat două luni, până pe 10 februarie 1938, când guvernul lui Goga a fost înlăturat. Pe Goga l-au dărâmat boierii, pentru că băgase nişte legi prin care ţăranii erau scutiţi de la plata unor impozite. Pentru Ștefan Nicu, a fost o ușurare. Când au venit țărăniștii să-l instaleze primar pe Gheorghe Bicu, i-au spus: „Nea Ștefane, gata! Acum, noi suntem la putere”. Iar el le-a răspuns: „Bine c-ați venit, că-mi mureau boii acasă și mâine poimâine trebuie să-i scot la arat”.
Ștefan Nicu fost mobilizat și în al doilea război mondial, de această dată în spatele frontului.
După al doilea război, când au venit comuniștii la putere, n-a vrut să dea pământul (printre care și cele cinci hectare primite de regele Ferdinand) la CAP. Într-o zi, a oprit o șaretă la poarta lui, din ea au coborât milițienii de la postul de miliție din Cosâmbești. „Mițo, ăștia au venit după mine. Pregătește haine curate și să le duci la soră-mea în Cosâmbești.” Așa a fost. L-au dus la postul de miliție și l-au băgat la beci. Pe la două noaptea, trage de zăbrele ca să-i roage pe milițieni să-i aducă schimburile de la sora lui. Nu i-au răspuns, dar nici zăvorul de la ușa beciului nu era tras. A ieșit din post, s-a dus la soră-sa, s-a bărbierit, s-a spălat, s-a schimbat și pe la ora trei dimineața s-a întors. Când l-au văzut, milițienii au răsuflat ușurați: „Bine c-ai venit, Nea Ștefane. O băgasem pe mânecă, iată că ne-a fugit arestatu’! Te-am căutat peste tot în Gimbășani și mata’ erai aici, lângă noi”. A doua zi l-au dus la arestul Miliției din Călărași. Două luni a stat acolo. I-au dat drumul abia după ce a semnat că bagă pământul în CAP. Făcând haz de necaz, mi-a declarat prin 1980: „Da, nepoate, două luni am stat acolo, exact cât am fost și primar”.
__________________
EROII DIN GIMBĂȘANI ÎN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE
Cu siguranţă, locuitorii satului Gimbăşani şi-au adus şi ei contribuţia la marile momente ale istoriei României. Am văzut, în documentul „Împuternicire acordată de obştea plugarilor din plasa Ialomiţa, delegaţilor săi, ce vor participa la alegerea reprezentantului obştei plugarilor din judeţul Ialomiţa pentru Divanul Ad-hoc al Ţării Româneşti”, emis la 10 septembrie 1857 la Slobozia, consemnate numele lui Dinu Hâdu şi al lui Radu Cornăţeanu din satul Gimbăşani. Cu siguranţă, ei au participat şi la războiul de independenţă din 1877.
Despre participarea părinţilor lor la primul război mondial cei mai bătrâni din Gimbăşanii de azi au amintiri din povestirile ascultate la gura sobei pe vremea când erau copii. Am amintit în lucrarea noastră despre Răducanu Vâşcea, dar ca el au fost mulţi alţii. Cei care nu s-au mai întors vii acasă, au fost 26: Vâşcea G. Ion, Vâşcea G. Tudor, Nicu G. Ioan, Nicu Gheorghe, Nicu Iordache, Prahoveanu Petre, Cornăţeanu Tase, Nedelcu Stan, Nedelcu Leonida, Ipate Alexandru, Dima Alexandru, Movilă Ion, Cornăţeanu Gheorghe, Buriacu Gheorghe, Catai Ştefan, Grigore Nuţă, Alexandru Nicolae, Lazăr Ion, Marin Nicolae, Bărbulescu Stan, Simion Gheorghe, Caţă Tudor, Moşor Ene, Culea Silvestru şi Nicu Mandache.
Cât despre cel de-al doilea război mondial, mai sunt şi azi în viaţă combatanţi. 25 de gimbăşeneni au căzut însă la datorie, fie pe frontul de est fie pe frontul din vestul ţării şi apoi în Ungaria şi Ceholslovacia. Ei sunt: Ipate Constantin, Beşleagă Mihai, Calnegru Dobre, Bucur Stan, Stanciu Răducanu, Chiru Alexandru, Ianoş Neagu, Ianache Gheorghe, Barbălată Ion, Sârbu Constantin, Culea Toma, Culea Ion, Chiru Ion, Chiru Radu, Radu Neculai, Morcov Aurel, Bărbulescu Nicolae, Vulpe Gheorghe, Simion Ion, Bucur Ion, Zăinescu Tudor, Dima Tudor, Stroe Trifan, Marin Vasile, Minea Nicolae.
__________________________________
Sursa: Volumul „Un stat trăitor în lume – File din Monografia satului Gimbăşani»,
Nicolae Tache, Editura “Moroșan”, septembrie 2022.