Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Despre scoarțele românești
Termenul de scoarţă provine din cuvântul latin „scortea”, iar o denumire realistă a termenului de scoarţă este dată pentru prima dată de Marcela Focşa, în lucrarea Arta populară românească, Bucureşti, 1969, care spune: „O particularitate a scoarţelor este ţesătura lor deasă şi tare, scorţoasă”. Scoarțe au fost țesute pe întreg arealul românesc, însă ele diferă de la o zonă etnografică la alta după cum urmează.
Scoarţa oltenească se impune, în primul rând, prin motivul vegetal şi ţesutul curb. De obicei, câmpul şi chenarul scoarţei olteneşti sunt acoperite cu buchete şi ramuri cu frunze şi flori dispuse orizontal, în rânduri dese. Compoziţia ornamentală este dezvoltată prin folosirea unor motive figurale (animale şi oameni), integrate compoziţiei vegetale. Motivele antropomorfe – figuri de femei sau diverse personaje – apar, uneori, ca fiind componentele unor veritabile mici scene. Coloritul scoarţei olteneşti este nuanţat şi rafinat. Câmpurile, de obicei colorate în bleumarin, vişiniu, azuriu, verde, cafeniu, se remarcă prin strălucirea lor inegalabilă.
Scoarţa muntenească dezvoltă mai ales un desen geometric, având ca motiv principal rombul concentric, cu margini dinţate, crenelate sau în trepte, prelucrate în diferite variante. Bogata policromie a culorilor, care asortează bleumarinul cu roz sau cu vişiniu, negrul cu roşul, brunul cu galben, îndulceşte severitatea motivului riguros, geometric.
Scoarţa moldovenească se remarcă printr-o formă specifică (mai mult lungă decât lată), prin ţesătura mai deasă şi prin varietatea motivelor. Ea a dezvoltat atât decorul geometric, cât şi decorul vegetal caracteristic, ce stilizează vechile motive simbolice ale „pomului vietii” şi ale vasului cu flori. Dintre motivele figurale, cel mai frecvent motiv folosit este pasărea, legată, de obicei, de „pomul vieţii”. De o surprinzătoare modernitate, creată prin stilizarea unghiulară a motivelor, scoarţa moldovenească se remarcă şi prin originalitatea culorilor (azuriu, galben, trandafiriu, brun şi verde-kaki).
Scoarţa maramureşeană este de dimensiuni mai mici. Mai aspră, mai rustică, nu are nici fineţea ţesăturii sau a materialului, nici somptuozitatea scoarţei olteneşti sau moldoveneşti, dar acordă perfect tehnica mai rudimentară cu forţa compoziţiei artistice. Motivul geometric, dezvoltat prin excelență, capătă o expresivitate deosebită prin ritmul în care alternează, ritm accentuat de coloritul caracteristic, în tonuri vegetale de brun, albastru închis, verde, galben – la cele mai vechi, evoluând spre o cromatică mai bogată şi mai caldă (vişiniu, roşu, verde, galben, violet, cărămiziu).
Scoarţa bănăţeană se caracterizează printr-o puternică influenţă orientală, balcanică şi turcească asupra motivelor şi formelor compoziţionale. Predomină motivul geometric şi vegetal. Caracteristica scoarţelor bănăţene este dată de prezenţa formelor ciudate şi complicate, precum şi de coloritul incandescent ce se bazează pe contrastul violent al culorilor (alăturarea verdelui de roşu vişiniu intens).
Indiferent de zona etnografică de provenienţă a atelierului de ţesut, scoarţa românească a fost şi va rămâne o mângâiere pentru ochi şi tălpi.
Muzeograf Fănica Gherghe
Foto: Ștefan Olteanu