Șerban Codrin
* Îndepărtând ce este de îndepărtat, acceptând ce este de acceptat, s-ar putea scrie simplu: Edward de Vere, cu pseudonimul William Shakespeare.
Dacă Oedip a dezlegat abisala enigmă a Sfinxului, impresionanta bibliografie anglo-saxonă există, prin urmare, istoricii literari caută de sute de ani un alt răspuns sau răspunsuri şi nu găsesc firul Ariadnei. În anul 1623 se tipărea la Londra o carte format infolio, sumarul incluzând comedii, piese istorice & tragedii, mai multe poeme, un florilegiu de 154 de sonete, alte cicluri de scurte poeme, totul „Publihed according to the True Originall Copies”. De aici încep nedumeririle care durează de 400 de ani şi cohorte de shakespearologi încearcă să le dea de capăt, să le limpezească.
Faimosul infolio a devenit de atunci încoace o carte mai comenată decât Biblia, nu numai în Anglia, ci, probabil, în întreaga lume. Cine este William Shakespeare? Ne aflăm dinaintea unui pseudonim, William Shakespeare, sau numele este real, al unui supus al majestăţii sale? Autorii antologiei ar fi fost doi actori obscuri, de umplutură pe scenele teatrelor elisabetane. De unde aveau ei adevăratele texte originale ale întregului edificiu? Una dintre primele piese, tragedia Regele Ioan, s-a tipărit în 1591 fără numele autorului, anonimă, însă înregistrată de Consiliul Privat, cenzura vigilentă a epocii, care ţinea totul, dar absolut totul, sub control. A urmat, în avalanşă, o mulţime de piese de teatru, cronologia scrierii, ridicării pe scenă şi a tipăririi fiind dificil de descâlcit, totuşi s-a cam stabilit că între 1597-1603 au fost tipărite anonim şi jucate 13 piese ale enigmaticului, între 1603-1607, nicio piesă nouă, între 1608-1609, 3 piese noi şi sonetele (volum neautorizat de cenzura Consiliului Privat), între 1622-1623, 11 piese noi, unele neautorizate. Cine le-a scris, în colaboare sau singur, odată ce sunt prezente în 1623 sub enigmaticul pseudonim William Shakespeare? Mulţi candidaţi au trecut prin judecata istoricilor literari (Cristofer Marlowe, Francis Bacon, ba chiar regina Elisabeta I). Problemele sunt cunoscute de shakespearologi şi analizate încă o dată pe scurt de Emil Lungeanu (1). Inclusiv un obscur William Skaksper din Strasford-upon-Avon (1564-1616) este creditat cu titlul de autor, însă dovezile transformă propunerea într-o colosală farsă pusă la cale nu de persoane, ci de grupuri de interese subterane foarte implicate. Cinstit cu sine, totuşi, zisul William Shaksper din Strasford, îmbogăţit de pe urma negoţului şi cămătăriei, nu a dictat notarului niciun cuvânt în testamenul său că ar fi fost poet, dramaturg, într-o familie unde nimeni nu ştia să scrie şi să citească, însuşi numitul având patru clase cu rudimente de cultură cât să îl ajute să se iscălească pe poliţe, infinit de departe de filozofia vieţii şi a lumii acreditate prin sutele de personaje ale lui William Shakespeare.
Cum arată portretul-robot al pseudonimului William Shakespeare prin analiza operei sale, dar şi a biografiei asupra căreia s-au focalizat cercetătorii? Ambele, extrem de stratificate, de complicate, dar şi de revelatore. Posesorul a avut acces la cele două mari biblioteci din Anglia timpului său, a reginei şi a familiei conţilor de Oxford; a urmat studii intensive, de la 6 la 18 ani, cu cei mai importanţi profesori, filozofi, istorici, filologi, marii intelectuali ai epocii; cunoştea mai multe limbi străine, franceza şi italiana contemporane, greaca şi latina clasice, totul la nivelul cel mai înalt; a călătorit în Franţa şi timp de mai mulţi ani în Italia, o bună parte dintre piese îşi au locul de desfăşurare într-o Italie cunoscută în amănunte (Romeo şi Julieta, Doi tineri din Verona, Othello); aproape toate piesele cuprind elemente biografice şi autobiografice până la intimitate familiară, descifrate de istoricii fenomenului, transformaţi în adevăraţi detectivi şi arheologi literari, ba chiar în cititori în stele secrete; toate piesele sunt pur şi simplu „semnate” de un autor specializat în enigmistică, în jocuri ezoterice de cuvinte, unde cineva se ascunde, însă, în acelaşi timp, vrea să învăluie un adevăr, iar iniţiaţilor să le descifreze indescifrabilul. Cele 12 piese de teatru inspirate din cea mai intimă memorie istorică a Angliei sunt o adevărată răfuială a cuiva cu propriul trecut. De exemplu, piesa Richard II, jucată în 1597, tipărită în 1598, cuprinde scene unde, în modul aproape direct, regina Elisabeta I era acuzată că se dovedise incapabiă să devină mama unui copil în stare să o urmeze cu toate drepturile pe tronul regatului. Era prima piesă semnată „Shake-speare”, deci cu faimosul pseudonim devenit Shakespeare. S-au făcut arestări, dramaturgi au fost schingiuiţi de călăi în Turnul Londrei, însă nu s-a descoperit cine se ascundea sub pseudonim, nici măcar William Shaksper, dacă era de găsit şi de bănuit. Iată un prim rezultat promiţător: pseudonimul se dovedea impenetrabil.
De aici încep performanţele lui Emil Lungeanu. Poet „hrănindu-şi melancolia ca pe un suport vital” (profesorul Nicolae Georgescu, eminescolog), dramaturg jucat, tipărit, deloc shakespearean, unul dintre marii romancieri români dintotdeauna, un intelectual ireproşabil, inclusiv infuzat cu o doză de histrionism melancolic, magistrat, anglist şi shakespearolog cu lecţiile învăţate la nivel academic, într-o lume, o spune cu umor, unde shakespeareologii sunt mai mulţi ca şefii de gară, Emil Lungeanu ne propune o sinteză, „o carte incitantă, documentată, care prezintă mitul inconfundabilului William şi din unghiurile acide, care, cu cât sunt mai radicale, cu atât arată mai mult că Shakespeare, unicul, indestructibilul, este mai important decât toată istoria Angliei” (academician Dumitru Radu Popescu). De ce William Shakespeare este un mit, când, încă din 1623, anul apariţiei ediţiei princeps „Comedies, histories, & tragedis”, la Strasford, în biserică, cineva enigmatic i-a comandat şi i-a plătit ridicarea unui monument funerar, un bust, pentru un mormânt aflat de fapt undeva în cimitir? Acestui William Shaksper, omul din Strasford, i se cunosc datele de naştere şi moarte, 16 aprilie 1564-16 aprilie 1616. În 400 de ani nu s-a descoperit aproape nimic real despre cine ar fi fost supusul regal. Unii susţin că ar fi urcat chiar pe scenă ca actoraş minor, dar cu accent dialectal, deci imposibil să joace alături de pretenţioşii histrioni londonezi. Lumea teatrală nu l-ar fi cunoscut nici în culise, probabil cu excepţia vagă a lui Ben Jonsohn, însă, atenţie, există două localităţi Strasford în Anglia, una a lui Shaksper, cu totul alta decât Strasford din comitatul Essex, unde, în castelul Hedingham al familiei, a locuit „William Shakespeare” în copilărie, între 1550-1562, purtând numele real Edward de Vere, al 17 conte de Oxford (2). Nu este exclus să fi apărut un geniu total la Strasford-upon-Avon în 1564, dar copilul născut în castelul Hedingham şi-a lăsat amprente atât de puternice în piesele şi în poezia sa încât nimeni altcineva de pe pământ, numai Dumnezeu din ceruri, ar fi putut-o face. Piesa „Totul e bine când se sfârşeşte cu bine”, spun shakespeareologii, este o dramatizare după povestirea a noua din ziua a treia din „Decameronul” de Boccaccio. Da, adevărat. Totuşi, biografii cei mai avizaţi ai lui Eward de Vere constată că subiectul piesei repetă exact momente din viaţa reală a celui de al 17 conte. Ba mai mult, scrie piesa „Măsură pentru măsură”, accentuând momente autobiografice lipsă din piesa anterioară. În piesele „Hamlet” şi „Regele Lear” dramaturgul se autoportretizează. Personajul Portia din „Neguţătorul din Veneţia” este portretul celei de a doua soţii, cele trei fiice ale regelui Lear sunt chiar propriile fiice din prima căsătorie, fiice care au plătit şi au urmărit editarea antologiei din 1623, primind, aici e aici, aprobarea atotputernicului Consiliu Privat al cenzurii regale. Numărul exemplelor se poate ridica la sute de personaje din cele peste 800 câte a imaginat acest Balzac al dramaturgiei înainte de Balzac.
Faptele şi întâmplările ar arăta astfel: Edward de Vere s-a născut la 12 aprilie 1550 şi a murit la 24 iunie 1604, deci a trăit 54 de ani. La început a fost un spirit robust într-un corp robust, a fost discipolul profesorilor săi, a învaţat în cele mai mari biblioteci, a voit să devină ofiţer în războiul din Olanda, dar cineva necunoscut i-a interzis cariera militară. A călătorit mult şi a cheltuit cu amante, cu suite şi în interminabile banchete banii familiei de Vere. A revenit în Anglia, în castelele ipotecate, şi s-a apucat de scris poezii şi piese de teatru. A fost căsătorit cu fiica tutorelui său, sir William Cecil, prim-ministru timp de 40 de ani al Angliei elisabetane, deghizat în Polonius din tragedia „Hamlet”. Cele trei fete ale mariajului au fost căsătorite, toate, cu conţi. Murindu-i soţia, s-a recăsătorit cu o doamnă de onoare a reginei, miss Elisabeth, mamă a fiului său, al 18 conte de Oxford. Omul Edward de Vere a fost recunoscut ca poet şi autor dramatic de prim rang, primul pe toate listele, unde apare şi numele Shakespeare, dovadă că nu se făcea legătura între cele două nume. Omul din Strasford William Shaksper nu a fost consemnat niciodată pe aceste liste. La un moment dat, numele lui Edward a dispărut, iar omul a devenit invizibil în multele sale castele. Regina Elisabeta I i-a acordat o pensie viageră uriaşă, fără explicaţii, cu toate că soţia sa, Elisabeth, îi refăcea averile risipite. Pe baza bibliografei, ironic, Emil Lungeanu comentează că niciun creator din lume nu a fost susţinut financiar la aceeaşi înălţime ca dramaturgul anonim devenit o poreclă „scutură-lance”, adică „shake-speare”. Poetul-dramaturg a murit fără să bage cineva de seamă, manuscrisele au dispărut, unii au susţinut că în incendiul întâmplător sau provocat, când a fost distrus teatrul „Globus”. Mai mult poveşti să umple un gol, adevărul este în altă parte, inclusiv în editarea din 1623 şi de către doi actori obscuri, de mormântul de la Strasford, deci totul este o deviere, o manipulare din puternice interese. A cui şi folosind cui? În testamentul de dinainte de moarte, regina Elisabeta nu lăsa urmaş la tron; dinastia Tudor se încheia, regina şi diplomaţia ei aduceau la tron dinastia scoţiană a Stuarţilor, prin regele Iacob.
Teatrul din culisele istoriei este ascuns, dar de fapt ce se întâmplă cu teatrul din culise al unui dramaturg de talia giganică a lui William Shakespeare?
Potrivite din aproape în aproape, pietricelele uriaşului mozaic, desenul dispărut sau obscur ar fi altul, drept o dovadă că atunci când politicul se amestecă peste cultură, literatură, poezie, urmările sunt catastrofice, malformante.
Regele Henric VIII, personaj central în piesa cu acelaşi nume semnată de pseudonimul William Shakespeare, a avut opt soţii, cu greu capabile să îi ofere un urmaş masculin pentru ocuparea tronului. În schimb, a avut două fete, Ana şi Elisabeta. Supărat, regele-tată le-a declarat bastarde şi le-a oferit unei înalte familii nobiliare să le crească şi educe. Totuşi, una dintre soţii i-a dăruit un băiat, botezat Edward, devenit la 10 ani, după moartea tatălui, regele- copil Edward VI, care a murit desfigurat şi chinuit de boli la vârsta de 16 ani. În criză dinastică, Parlamentul şi Regalitatea au acceptat urcarea pe tron a Elisabetei I, la vârsta de 26 de ani, ocupând funcţia regală timp de 45 de ani, într-o domnie demnă, fructuoasă, glorioasă şi enigmatică. Ceea ce nu se ştia decât de prea puţinii iniţiaţi şi nici de ei, prinţesa avusese un copil din flori, un bastard, ascuns cu maximă precauţie în familia lui John de Vere, al 15 conte de Oxford. Numele exact al copilului bastard a fost Edward Tudor-Seymour, prinţ al Angliei, al 17 Conte de Oxford. După vârsta de 12 ani, conform legilor şi uzanţelor, Edward Tudor, rămas orfan de tatăl adoptiv, se pare, asasinat din ordin regal, a trecut sub custodia reginei, în realitate mama sa biologică. A avut un început de viaţă şcolărească, intelectuală plină de succese, apoi aventuroasă în Olanda, amoroasă în Italia. Revenit la Londra, sir William Cecil, primul-ministru, a încercat să îl cuminţească prin fiica sa, dar nu prea a reuşit decât să devină bunic de trei ori. Adevărata cuminţire a venit din cu totul altă parte: vărul de sânge cu regele Edward VI, acest alt Edward, nepot al regelui Henri VIII, fiul prinţesei devenite regine, s-a metamorfozat într-un poet şi un dramaturg paranormal de productiv. A scris singur, printre aventuri politice, în singurătatea castelelor şi a celor două biblioteci, după încercări timpurii despre personaje precum Hamlet şi regele Lear. Astăzi shakespearologii bănuiesc că ar fi folosit metoda heteronimilor, inventând poeţii elisabetani inexisenţi fizic, precum portughezul Fernando Pessoa în secolul XX. Din 37 de piese tipărite în 1623, numărul lor a tot crescut până la aproximativ 45, şi recuperarea continuă, ceea ce ar echivala cu aproximativ 200 de acte. Eschil, Sofocle, Euripide au compus cam 250 de poeme dramatice într-un act, de unde s-au păstrat 32 de piese. Ne putem da seama de dimensiunile ameţitoare, cu care această pajură cu origini vikinge, nordice, domină creaţia literară a speciei umane. Piesele de teatru sunt dăltuite în granit, în diamant, poezia la fel, aşa că William Shakespeare sau contele Edward de Vere nu a scris versuri, nu a versificat, ci a construit monumente capabile să urce pe scenele lumii şi să le cutremure, precum anticipa ezotericul pseudonim. Fiu al reginei, putea deveni regele Edward VII, mai ales după ce mama sa modificase legile succesiunii, dar ceva nu a funcţionat. Regina nu l-a desemnat succesor. De ce? Regina era grav bolnavă, maladie pe care o moştenise de la tată, apoi o transmisese propriului fiu. De aceeaşi boală muriseră regii Edward VI şi Henric VIII, bunic şi personaj al nepotului în piesa omonimă. O familie tragică, regală, dar omenească, din mijlocul căreia, din mizeriile bolii şi din dragostea unei prinţese neştiutoare, s-a născut unul dintre cei mai mari creatori ai umanităţii, un alt Homer, Platon, treimea tragicilor greci, Dante, Michelangelo, Rembrand, Bach, Mozart, Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann…
Implicarea politicii încă mai ascunde numele lui Edward de Vere îndărătul istoriei literare, tocmai pentru că a făcut parte dintr-o dinastie regală, dar şi din alte cauze, chiar medicale, însă un fapt este limpede: mintea lui a construit cea mai înaltă poezie în sonete, poeme, în piese de teatru compuse clasic, în versuri.
Monografia sau eseul polemic sau panorama shakespeareană propusă, prin studiul bibliografiei, de poetul, dramaturgul, romancierul Emil Lungeanu este impresionantă, cutremurătoare, tocmai fiindcă din tragedie extrage un om, un poet, un dramaturg jefuit, despre numele căruia se tace cu încăpăţânare vinovată, iar opera, din cauzele expuse, este atribuită oricui altcineva. Umorul cinic al Emil Lungeanu face lectura delectabilă şi melancolică (vezi titlul unui excelent volum de versuri, „Melancolia”), dar să îi reproduc propriile cuvinte dintr-o scrisoare adresată de curând: „E și normal să fie îngropată de vie steaua lui Edward de Vere, atunci când Lady Diana era urmașa lui și a lui William Cuceritorul, cea mai veche și pursânge dintre toate descendențele nobile ale Angliei. Nu puteai fi regele Poeziei elisabetane și, în același timp, regele Angliei, oricît de legitim te-ai fi știut. Dar, dacă istoriile oficiale n-ar fi niște povești scrise cu sângele învinșilor, ce i-ar mai rămâne de făcut atunci ficțiunii literare?”
Există cimitire ale câinilor regali, o companie japoneză de pesticide îşi cere iertare insectelor ucise, însă „câinele” Edward nu are păsuire în mormântul său nici după 400 de ani. Insectă umană sau câine, Edward ne fericeşte prin tragediile, dramele, comediile sale în câte cinci acte, el este cel mai uman dintre oameni tocmai pentru că a reuşit să descrie pasiunile, preaplinul tuturor emoţiilor, căderile şi urcuşurile, grozăvia tiranilor şi naivităţile îndrăgostiţilor ca nimeni altcineva.
Sintetizând cultura umană de la războaiele troiene până în epoca elisabetană, Edward de Vere, cu pseudonimul William Shakespeare, „Scutură-lance”, este până azi şi va fi în continuare una dintre limbile de foc ale făcliei din mâna Statuii Libertăţii, din învins, un esenţial învingător.
Îi putem răspunde ilustrului shakespearolog, profesorului George Volceanov, savant atotştiutor şi traducător inspirat, care nu are secrete despre domeniul său, după ce îl acuză pe Emil Lungeanu că a redactat această carte: eseistul şi prietenul Dumneavoastră se adaugă celor care încearcă să descifreze, cu dovezi, enigma cine se ascunde îndărătul unui pseudonim, fiindcă, pur şi simplu a bate toba în favoarea altui autor numai cu dovezi precare, ilogice este de prea multă vreme hilar chiar în secolul teatrului absurd al lui Eugen Ionescu. Cuvintele spun totul tocmai fiindcă sunt capabile să ascundă totul. În poezia românească badea ciobanul din Vrancea este cântăreţul-creator al baladei Mioriţa gândită şi scrisă de Vasile Alecsandri. Nu cumva bardul de la Mirceşti este cel mai important poet român? Se tace în folosul tuturor mioriţologilor şi mioritologilor, nicidecum în beneficiul ciobanului.
De două ori, dosarele Oxford şi Stradford s-au aflat în faţa justiţiei engleze. Verdictele au fost paradoxale: opera lui William Shakespeare a fost scrisă de William Shakespeare. Numai că pe Shakespeare din Stradford îl cheamă William Shaksper (1564-1616) şi nu a pretins niciodată că a compus vreo piesă de teatru sau vreo poezie, iar William Shakespeare din Oxford este un pseudonim, iar cercetările din ultimele 400 de ani îl numesc pe Edward de Vere (1550-1604), poet şi dramaturg, a cărui operă s-ar fi pierdut, sau ar fi supravieţuit în faimosul infolio din 1623. Din analiza operei, William Shakespeare ar fi fost un beneficiar al propriei biblioteci sau al bibliotecii regale, a sintetizat întreaga literatură, istorie antică de la Homer la… Shakespeare, a fost un filozof stoic şi un analist al istoriei Angliei, probabil cel mai mare scriitor al omenirii, sau al omenirii de limba engleză, dar şi cea mai profundă enigmă. Îndepărtând ce este de îndepărtat, acceptând ce este de acceptat, s-ar putea scrie simplu: Edward de Vere, cu pseudonimul William Shakespeare.
…………………………………………………………………………………………………………………………………..
1. Emil Lungeanu „Oxford contra Strasford”, Editura Hoffman, Caracal, 2020
2. Edward de Vere, 17th Earl of Oxford (From Wikipedia, the free encyclopedia)