La praznicul cel mare al Învierii Domnului este binevenită toată suflarea. Românul tradiţional, care nu negociază cu el însuşi cînd vine vorba despre Dumnezeu, ştie să facă diferenţa între credinţă şi spectacol şi întîmpină Sfîntul Paşti cu post, curăţenie, milostenie şi rugăciune. De unde au, de unde nu, de unde au economisit, românii vopsesc ouă, pun de veacuri pe masă o bucată de miel, cozonaci şi pască şi nu uită să dăruiască celor lipsiţi. Românii îl au pe Dumnezeu, au credinţa în miracolul Naşterii şi Învierii Mîntuitorului. Minte cel ce spune că spiritualitatea românilor trece mai întîi prin stomac. Sfîntul Paşti reprezintă pentru românii de pretutindeni evenimentul fundamental al creştinismului: Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare! Biserica „sobornicească şi apostolească” prăznuieşte cel mai de seamă fapt istoric al omenirii, zidit pe adevărul istoric şi tainic al Învierii lui Iisus Hristos. Să mergem în miez de noapte în Sfintele Biserici! Slujitorii Domnului ne aşteaptă cu făcliile aprinse pentru a-L vedea pe Iisus în lumina curată a Învierii.
Să mergem să primim lumină, astfel ca în noi să rămână lumina şi dragostea lui Iisus. Să cîntăm împreună cu Sfîntul Damaschin: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos”! Să mergem să ne bucurăm de momentul de graţie al Creştinismului, cînd viaţa, lumina şi iubirea biruie moartea. Iisus ne va binecuvînta cu darul sfînt al iubirii Sale de oameni! Dacă pentru unii Sfîntul Paşti rămâne o sărbătoare fără prea mari semnificaţii este, poate, pentru că au lăsat nelămurite facultăţile sufletului, iar spiritul lor nu-l poate simţi pe Hristos înviat după moarte. Hristos, prin Biserica Lui, al cărei cap este în veac, ne cheamă la Înviere, dar nu oricum, ci cu voinţă de îndreptare şi cu fapte bune. Cu cît mai mare ne va fi bucuria, cu atît se vor întări credinţa şi iubirea, bazate pe existenţa adevărului că Hristos a Înviat!
Consumismul nu poate înlocui Învierea lui Iisus! Nu ţine de iertare, iubire creştină, lumină, speranţă, veşnicie, nu ţine de foame şi sete. N-are legătură cu valorile creştinismului, cu miracolul Învierii lui Iisus, ci cu ateismul şi vînzările „ştiinţifico-fantastice” ale marcheturilor străine, niciodată în criză. Uriaşii cu doctorate în materie de agnosticism îşi trăiesc opulenţa în „Grădinile suspendate ale Semiramidei”, închinîndu-se, cum spunea Balzac, zeului Mamon, dar, cu toţii vor pieri, muritori fiind. De unde compasiune pentru cei mulţi? E ca şi cum ai pune un pix în ghearele unei maimuţe şi i-ai cere să scrie o poezie. Mîntuitorul a îndurat şi pentru ei chinurile răstignirii şi moartea pe Cruce. A înviat şi pentru ei, dar ei vieţuiesc după model păgîn, făcîndu-L pe Iisus să îndure repetabil Sfintele Patimi. În bunătatea Lui, Mîntuitorul e gata să ofere iertare, dacă se căiesc.
Partea mai puţin acceptată este transhumanţa mieilor spre abatoarele temporare, măcelul puilor de oaie, blînzi şi inofensivi. Înghesuiţi în remorci, atîrnînd pe biciclete, în saci, bine legaţi de picioare, căraţi pe umeri, trîntiţi pe jos, mieii plîng înduioşător în punctele de sacrificiu, stabilite de primării. Aduşi în cuşti improprii din diferite colţuri de sat, însetaţi şi flămînzi, sînt ţinuţi cîteva zile în ploaie sau în frig pînă sînt aleşi de cumpărători şi tranşaţi pe loc în văzul celor veniţi la piaţă, obligaţi să ia parte la un carnagiu care umbreşte lumina cu plînsete de miei şi hrîşcîit de cuţite. Ciobanul cu cuţitul la tureatcă alege să taie mieii în public, iar „spectacolul” este unul dramatic. Nu doar în pieţe poţi găsi miei pentru masa de Paşti, internetul abundă în anunţuri cu miei de vînzare. Sărbătoarea de Paşti semnifică triumful vieţii asupra morţii şi mă întristează peste măsură hecatomba blîndelor animăluţe atîrnate pe sîrmă la vînzare. În Biblie, Iisus nu sacrifică niciun miel, nu binecuvîntează ospăţul cu carne. „Cina cea de taină”, momentul crucial al Bibliei, îl înfăţişează pe Iisus împărţind apostolilor pîine şi vin: „Acesta este trupul meu, acesta este s\ngele meu”, ca testament lăsat urmaşilor. Unele fundaţii pentru protecţia animalelor au condamnat modul barbar în care mieii sînt sacrificaţi. A devenit o tradiţie mersul în tîrgul de miei. Îţi alegi unul din ţarc, i-l arăţi ciobanului şi ţi-l taie sub ochi, strigînd: „Nu miaună, nu muşcă, e proaspăt, iese abur din el”. Aşa este, iese abur de peste tot! E o abureală continuă viaţa în România! Preţurile alimentelor sînt prea mari în comparaţie cu veniturile, mulţi români nu-şi vor permite miel de Paşti din salariile şi pensiile umilitoare! Va fi un Paşti sărac în casele românilor precum tăcerea mieilor! Nu doar mieii, ci şi săracii plîng de Paşti. Măcelul mieilor şi ospăţul gras de Sfîntul Paşti îi bucură pe înavuţiţii care, în egoismul lor, nu întind cu iubire o mînă de ajutor nevoiaşilor. Paştele pentru ei e un pretext pentru chiolhanuri. Creştinii adevăraţi se mulţumesc cu binecuvîntarea Învierii Domnului şi cu nevoinţele vieţii. Pensionarii şi săracii ţării s-au aşezat la cozi încă de săptămîna trecută pentru bonuri de masă, ca să fie siguri că vor primi gratuit făină, zahăr şi alte nimicuri pentru Paşti, mulţumindu-se cu înseşi problemele faimoase, sublime şi eterne ale sărăciei.
Rafturile marilor magazine au pus la vînzare importuri de cozonac din Italia, ouă vopsite din Austria, miel din Bulgaria, fructe din Turcia şi carne tot din import, pentru că fermierii români au fost reduşi la neputinţă. Apropo de etimologia cuvîntului Paşti: Unii spun Paşti, alţii Paşte. Etnologul Simion Florea Marian afirmă că sărbătoarea are la origini azimioara numită pască. Alţi cercetători opinează că mielul jertfit poartă numele de „pască”, nume dat cozonacului cu brînză. O pască, două paşti. Receptat ca plural, s-au folosit de-a lungul timpului formele: „Sărbătorile Paştelui”, „Sărbătorile de Paşti”, iar astăzi, „Sărbătorile Pascale” . Pluralul de la pască e „Paşti”, nu „Paşte”. Divagaţiile pe această temă alimentează o falsă problemă. Cercetînd Dicţionarul Tezaur al Limbii Române, vom găsi următoarele atestări: la Coresi găsim „Paştile”: „Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie”. La Varlaam: „mieluşelul Paştilor”. Mai aproape de noi, la George Coşbuc găsim tot „Paşti”: „Era după Paşti şi era un timp bun”. Originea se află în adjectivul latinesc paschalis, derivat din substantivul pascha, care înseamnă „pascal”, „de Paşti”. Deci, e necesară o campanie de menţinere în viaţă a cuvîntului „Paşti”, varianta „Paşte” fiind un fel de furculision, susţinut de mass-media. Indiscutabil, forma corectă este „Paşti” şi aşa trebuie transmisă mai departe. De nenumărate ori a fost fraudată limba română, după urechi străine. Deviaţia Paşte s-a dezvoltat din inventata sintagmă „Paşte fericit”. Paşte este verb (DEX) (mielul paşte pe imaş), va rămîne verb şi se referă la acţiunea erbivorelor de a se hrăni cu iarbă.
Vă urez un „Paşti fericit!”, în lumina lui Iisus Hristos cel viu!
Maria Diana POPESC
ART EMIS ACADEMY
Aranjament grafic – I.M.