Strada mea din Călărași și-a păstrat întrucâtva fizionomia de acum 57 de ani. Era totuși, și este, importantă în structura orașului pe care îl traversează de la un capăt la altul, excelând în lungime. Aceleași construcții onorabile de dinainte de război printre care domină impunătoarea clădire a vechii Prefecturi și mai târziu a Sfatului Popular Raional. Doar pe colțul cu artera mai largă și mai frecventată peisajul a suferit schimbări. Coșmelia din prima curte a fost demolată lăsând locul unei grădinițe cu flori. O răscolire a trecutului, un spin înfipt în plasma amintirilor. Casa în care stătea bunul meu coleg Mitrofan nu-și mai are stăpâni. Nu mai sunt nici cei doi urmași ai lor. Au plecat și vecinii care ne urmăreau când ne zbenguiam în praful străzii, jucând „9 pietre”, sau „Drichia”. Cocoșata cea bătrână care vindea semințe prăjite la colțul stăzii a lăsat locul gol. Duzii au îmbătrânit ca și mine și foștii colegi, toți pensionari, alții purtând, precum vechii grenadieri, steagul.
Scriitori, profesori, doctori, ingineri, economiști, indiferent de calibru, intrau pe la începuturi în ale vieții profesionale pe fosta poartă a liceului cu gențile pline de cărți. Aș vrea să trec din nou cu vârsta de atunci pe strada Eliade Rădulescu și să-l văd la gard pe Titus Cristescu cu un navomodel în mână, moștenirea formidabilului său tată, dar nu înainte de a mă opri mai întâi, la prânz, la bodega din apropierea fostului local de poștă, care acum e reabilitat fiind declarat monument istoric, să cer o litră de rachiu dacă e nor pe cer sau o juma de vin dacă e soare și cald. Ritual de la care nu se abat astăzi firile consecvente. Să întârzii puțin pe podul de peste Jirlău, să merg la stăvilar și să pescuiesc cu acordul tatălui colegului meu Gaidanut Titus, să privesc apa cum se duce încărcată de resturi, cum ocolește rădăcinile groase de salcie până se pierde în dorul lelii în apele Borcei. Să mă întâlnesc cu colegul meu Toni Andreescu și să ne amintim de pâinea caldă de la Coman, din colțul străzii. Să stau pe-o bancă în parc „la pelicani” și să mângâi părul galben al celei căreia îi spuneam colega din clasa paralelă. Să intru în curte, să mă aplec și să iau o roșie cât un ou de gâscă, s-o șterg cu palma și s-o devorez în timp ce mă apropii de bucătărie. Caut în zadar cușca cu porumbei a vecinei Lixandra, de unde cumpăram borș, mâncam dude și furam gutui cu hoțoaica din trestie. Mă înalț peste gardul înalt, cei doi pomi care au mai rămas își răresc frunzele.
E o după amiază liniștită, spre seară, puțin vânt și puțină melancolie. Oare câți vom fi prezenți la aniversarea celor 60 de ani de la absolvirea liceului? Vârsta nu mai are frăgezimea anilor 60, sufletul, în schimb, este entuziast. Este emoția revederii după 60 de ani. Astăzi sună iar „de intrare” și suntem nerăbdători să reînviem emoțiile de odinioară, să ne privim în ochi și mai ales să ne simțim adolescenți. Câți au plecat dintre noi și câți vor răspunde catalogului strigat? Din 210 elevi, am răspuns prezent doar 30. Cu toții plătim dările grele ale vârstei.
Gheorghe Marinel