De fapt, nu scriitorul și editorialistul nostru, ci Daniel Teodorescu, directorul… Dar, același individ, care a avut un vis și nu s-a lăsat până nu l-a dus la capăt. Despre acest vis și despre multe altele, în dialogul care urmează.
– Dane, mai ai o lună și ieși la pensie, nu!?
– Gata! Ies la pensie!
– Păi, ai dreptul să mai stai! Cât mai ai dreptul?
– Mai aveam dreptul un an, după aceea încă doi…
– Boierie!
– Eheeei! Lucrurile s-au încurcat și n-au ieșit foarte bine.
– Cum s-au încurcat?
– S-au încurcat, pentru că politica este uneori mai importantă decât alte lucruri. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, cred că administrația este mai importantă decât orice. Și oamenii și orice. Am făcut o cerere domnului președinte Marian Pavel și mi-a aprobat-o. Sunt 17 ani fără o lună de când sunt aici.
– O să ne întoarcem și la asta…
– O să ne întoarcem. Dar, vroiam să spun ceva. Am făcut cererea domnului președinte și, culmea, mi-a aprobat-o. Nu am nimic să-i reproșez. De ce spun culmea? Pentru că eu aflasem niște lucruri de pe aici, că este o înțelegere, trebuie să se mute cineva aici, că PNL-ul, că… Dar asta este mai puțin important. Problema este că m-a sunat domnul secretar și mi-a confirmat aprobarea președintelui, dar că nu mai găsește contractul meu! Prima dată mi-au zis că e pe jos pe la arhivă și că să-l aduc eu. Eu, nici nu-l mai am! Am preluat în 2015…
– În 2015, știu bine, tu aveai alte griji, nu să semnezi contractul! Drumuri pe la județ, pe la ministere…
– Exact! Ei, bine, eu am zis că este o glumă. Domnul secretar mi-a spus ulterior că probabil n-am avut contract și s-o lăsăm așa, ieșiți la pensie și gata. M-a făcut să râd. Cum să nu am contract! Îmi aduc aminte, am semnat contractul în primărie, dar a fost pe perioadă determinată. Cum să ies la pensie fără contract!? Să lăsăm prelungirea, că nu s-a făcut, dar refaceți-mi contractul. Nu, că nu vă trebuie nicăieri! Atunci am spus: urmează să-mi imputați toți banii, pentru că probabil am uzurpat postul ăsta! Sigur, eu probabil că am exagerat. Dar nu am lăsat-o așa, am făcut o cerere pentru ordonanță președințială, o să se discute în septembrie, când eu o să fiu deja ieșit la pensie. Din punct de vedere legal lucrurile sunt extrem de clare. Mă miră înverșunarea de a nu-mi reface contractul. Pentru mine e doar o problemă de onoare. Nu mai solicit să mi se prelungească, așa s-a întâmplat, înțeleg, dar contractul îl vreau. Nu e un moft, ci o dovadă de respect. N-am fost aici de capul meu. După 17 ani, asta este. Mă întorc la vorba aia americană, după care nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!
– Hai să ne întoarcem la fapta aia bună! Tu vorbești de 17 ani, dar eu mă întorc și mai mult în timp și îmi aduc aminte: cine a pledat ca această instituție de sănătate publică, sub o formă sau alta, să existe acum la Fierbinți?
– Nu știu dacă mai trebuie să spunem asta. Știi că pentru mine asta a fost o obsesie de pe vremea când eram primar. A fost o obsesie pentru că Spitalul Fierbinți, fiind aici la margine de județ și aproape de Capitală, la un moment dat, prin 1994, a fost pe o listă de eliminre, de închidere. Au vrut atunci să facă aici un spital de psihiatrie, dar am reușit să dejoc chestiunea asta, iar după ce s-a desfințat, nu mai eram în administrație, în 2003…
– Lista lui Băsecu cu unitățile spitalicești desființate…
– Da! Dar la câteva luni am luat o echipă de oameni, am mers la Prefectură și am reușit acolo printr-o ședință să primim promisiunea că spitalul va fi din nou deschis. Nu s-a reușit. A urmat această idee și Consiliul Județean împreună cu Ministerul Muncii, dar și cu Partidul Democrat de pe aceea vreme, ăsta este adevărul, au avansat ideea înfințării centrelor de asistență medico-socială. A fost creionată de la început ca o salvare pentru spitalele desființate. Nu era un spital, dar era ceva din același domeniu. După ce am preluat funcția, căci am fost singurul angajat, director peste ruine cu un proiect în brațe, pentru o perioadă de timp, mi-am dat seama că totuși centrele de aistență medico-socială sunt spitale de cronici. Am aprofundat acest aspect și am încercat să fact exact așa cum trebuie, pentru că în țară centrele de asistență medico-socială au un statut foarte apropiat de căminele de bătrâni. Important este că am reușit să menținem acest statut medical. Și dacă domnul președinte Silvian Ciupercă a avut la început îndoieli asupra mea, nu mă cunoștea, pe parcurs am devenit chiar foarte apropiați. Și trebuie să spun că ne-a ajutat enorm. Am susținut ideea și domnul președinte m-a susținut perfect. Eu nu bagatelizez rolul centrelor sociale, dar Spitalul Fierbinți nu era un .. nimeni, unul din primele spitale rurale din țară, înființat în 1880, a fost numit (prin decret regal) Spitalul „Carol I” Fierbinți. Sunt multe alte lucruri de spus, scriu eu în acea monografie a spitalului. De exemplu, prima femeie farmacist din țară a funcționat pentru prima dată la spitalul din Fierbinți. Și sunt mai multe amănunte, care dădeau puterea acestui spital de a dori să continuie ceva, măcar ceva medical. Și am ținut să fie așa.
– Așa cum? Ce se întâmplă acum în acest centru medico-social? Ca personal medical, ca pacienți…
– Avem 28 de oameni, toți angajați ca personal medical, un medic, zece infirmiere și nouă asistente medicale, iar de servicii beneficiază persoanele care au afecțiuni de medicină internă. Nu cele de psihiatrie, de oncologie sau din alte specialități, care necesită o supraveghere specială. Sunt internați pe o perioadă determinată, ca la orice spital de boli cronice. Asta însemnând trei luni, după care dacă este necesar se poate prelungi. Funcționează după regulile oricărui spital. De-a lungul timpului, toți președinții Consiliului Județean, domnul Silvian Ciupercă, domnul Victor Moraru, domnu Marian Pavel, nu au zis niciodată nu când a fost vorba de finanțarea centrului. Centrul nostru în acest moment nu mai are ce aparatură medicală să achiziționeze. Am luat tot ce se putea, am socilitat și ni s-a aprobatr. Nu a existat din acest punct de vedere niciodată o piedică în funcționarea normală a centrului. Nu vreau să vorbesc de mine, vreau să vorbesc de întâmplări de-a lungul timpului. Vreau să vă povestesc că eram la stadiul de construcție, erau și liberalii la putere, iar domnul președinte Ciupercă mă sună să-mi spună că Ministerul Muncii a avut pe listă lucrarea noastră, dar acum a scos-o! S-a întâmplat un lucru formidabil. Teodora Bertzi, soția lui Ducu Bertzi, era secretar de stat la Ministerul Muncii, ea fiind colegă cu mine în urmă cu ceva timp la Partidul Național Aripa Tâmără, la care am fost eu primar. Sun la șefa ei de cabinet, spun cine sunt, nu era în cabinet. Nu a durat zece minute și mă sună Teodora: „Ce faci, domnule?” Și i-am spus: „Am și eu o problemă, am înțeles că m-au scos de acolo, de pe lista aia”. M-a liniștit și mi-a spus că se rezolvă. Așa am fost din nou introduși pe listă. Uite ce înseamnă o prietenie, pentru că mă gândesc eu că și pe vremea aceea existau aceste ruperi politice transpartinice. Adică, dacă ești de la PSD nu-i mai dai lu’ PNL și invers. Nu am să uit, am fost de atâtea ori pe la Ministerul Sănătății și toți de acolo, funcționari obișnuiți, șefi de servicii, secretari de stat, îmi spuneau da, da’ nu aparțineți de noi! Până le-am dat articolul din lege și au văzut că suntem parte a sistemului medical, suntem în legea sănătății asimilați spitalelor de cronici. Cam așa funcționează lumea astăzi. Acest lucru mă interesează pe mine ca viitor. Atât poate să mai intereseze un pensionar, nu-i așa! Ca acest statut medical al centrului de asistență medico-socială să fie păstrat. Pentru că, se poate rupe repede. Se poate rupe prin internări pe care nu poți să le duci, prin prelungiri nejustificate de internări.
– Și, asta-i răsplata pentru Daniel Teodorescu?
– Nu, nu răsplata, nu mă interesează asta cât mă interesează viitorul centrului. Trecerea la pensie este un lucru firesc, nu am nicio problemă cu asta. Chiar am avut îndoieli și mă gândeam că nu mi se aprobă cererea și uite că totuși domnul Pavel mi-a aprobat-o. Problema este cum s-a pierdut contractul, cum nu se poate reface contractul! Că n-am avut contract și nu am dat nici concurs! Păi, atunci probabil că o să dau banii pe cei 17 ani înapoi! Da, glumesc. Vreau să spun că eu nu am venit pentru ei, pentru cei care erau atunci, n-am venit pentru primărie și Constantin Florian era primar pe aceea vreme și m-a rugat să preiau imobilul, dar m-a rugat pentru că știa că n-am să las pe nimeni să intre aici. Sunt bătrân și greu de manipulat. Și am reușit să ținem lucrurile așa cum sunt acum. Cetățenii din Fierbinți sunt cei cărora trebuie să le dăm raportul de activitate, metaforic vorbind. Activitatea medicală de aici este pentru ei doar o alinare a dorului de Spitalul LOR. Noi suntem datori să menținem acest statut medical, atât cât este el. Balansul este atât de ușor, de sensibil încât să se treacă într-o unitate în care să-ți bați joc de tot ceea ce faci. Da, înainte de a da drumul centrului, în urmă cu zece ani, am trimis fetele în aprilie 2012 la un centru social din țară să ia elemente de susținere, să învețe… Acolo la acel centru o doamnă asistentă le spunea fetelor mele: să-i spuneți domnului director să aibă mare grijă, că la noi dacă nu suntem atente toate pacienții urinează și în ghivecele de flori. Pe mine m-a speriat chestia asta și am fost tot timpul cu gândul că oricând cineva poate să decidă întreruperea finanțării acestui centru medico-social. Eu recunosc că un al doilea om care trebuie amintit aici, care m-a susținut extraordinar și care a spus că acest centru trebuie susținut de Consiliul Județean pentru oamenii din jur a fost Marian Neacșu, care atunci când era nevoie de ceva aici m-a ajutat, am ajuns la miniștri, la secretarii de stat și am avut niște uși deschise. Și atât vreau să mai spun, este o chestiune anecdotică. Nu mai știu dacă prin domnul Neacșu, pentru că mai erau și alți oameni pe aceea vreme care mă ajutau să deschid niște uși. În primii ani vreau să intru la un director de investiții, cu chiu cu vai mă primește, ajung în fața lui și el mă întreabă: „Haide, spune de ce ai nevoie?” Și îi spun de ce am nevoie, era vorba de centrul meu de asistență medico-socială. Se uită la mine și zice: „Măi, de unde vii tu!? Eu am crezut că-i pentru tine, măi omule! Hai, dute la ăștia (mi-a dat un nume), că se rezolvă”. Cam așa stau lucrurile, voi fi pensionar, sunt liber, sau mă duc la Florin la pescuit în Baltă la Stelnica…
– Să mă iei și pe mine, că ultima dată am fost la pescuit în 1986…
– Da, te luăm, la pește, la munte, pe unde se duce el. Ce altceva să facă un pensionar?
Nicolae TACHE