POVESTE (fără seamăn de) frumoasă din Urziceni, via…IERUSALIM (I)
Visul oricărui musulman este să ajungă, măcar odată în viață, la Meka ori la Medina și televiziunile din lumea întreagă nu obosesc să transmită imagini terifiante cu mișcări de milioane de credincioși care migrează, val după val, spre locurile lor sfinte. Visul oricărui creștin, fie el catolic, ortodox ori protestant de orice nuanță, este să ajungă măcar o dată în viață, la Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos de la Ierusalim, oraș sfânt – centrul simbolic spiritual al celor trei religii monoteiste din lume: creștină, musulmană și mozaică.
Am călătorit mult și cu bani puțini, am vânzolit Europa de la un capăt la altul, am cutreierat și țara noastră prin toate punctele cardinale, cu autobuzul, cu trenul, cu avionul, cu automobilul, dar niciodată nu mi-am pus în gând să trec Mediterana spre Orientul Apropiat, mai precis, spre Israel. Reținerea mea venea din informațiile pe care ni le servea mass-media din țara noastră despre vânzolelile politice și militare din această parte a lumii. Purtam, însă, în adâncul subconștientului meu, o dorință de-a tatălui meu care, într-o seară de vară, odihnindu-ne pe prispa casei, când clopotele bisericii noastre din sătucul uitat de lume dar nu și de Dumnezeu, anunțau slujba de duminică, scoase un gând pe care-l purtase cine știe de când cu el, poate de pe la Cotul Donului, de unde numai Dumnezeu l-a salvat din Iadul acela: „Aș fi vrut să ajung și eu la Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos, să-i mulțumesc, dar nu se mai poate. N-am nici bani, n-am nici timp să-i mai fac. Dacă s-ar întâmpla să ajungi vreodată pe acolo, să pui o lumânare și pentru mine, feciorul tatii!” Rugămintea lui mi s-a legat de banda memoriei, a stat ascunsă acolo ani de zile și, dintr-o dată, mi s-a declanșat de un timp încoace, dorința de a ajunge la locurile sfinte, mai ales că tot auzeam mereu despre pelerinaje făcute de unii sau alții dintre prietenii mei. Primul care mi-a vorbit cu mare entuziasm a fost avocatul Vișan Apostol, iar mai recent, prietenul meu, aflat acum pe patul de suferință, Cucu Ștefănescu din Pătârlagele..
Numai că „Dumnezeu tace și Destinul lucrează”, cum scriam eu într-una din cărțile mele. Pe la mijlocul verii trecute, aflat cu ceva treburi pe la Buzău, mă întâlnesc cu nepotul meu dinspre tată, Nicu Enciu, pe care-l știam că are vederea foarte grav afectată, care-mi propune să merg și eu într-un pelerinaj în Israel, bineînțeles împreună și cu soția sa, Veronica, o foarte talentată învățătoare, iar cu noi o foarte grijulie ocrotitoare. M-a convins, căci m-a informat că merge și sora sa, Milica Enciu, învățătoare în Slobozia. Eram deja în familie. Apoi am intrat, după cum se va vedea când ne-am regrupat, de o familie de 45 de pelerini. Am achitat suma de 700 de Euro. Inițial mi s-a părut cam mult, dar analizând pe parcurs condițiile oferite, mi-a dispărut repede gândul acesta, adică: asigurare medicală, autobuz până la București, avion dus-întors, ghid din România, autocar cu ghid însoțitor zi și noapte, mic dejun și cină, cinci nopți la hotel de 3 și 4 stele. Singura noastră „obligație” era să ne ținem de program, să căscăm gura și urechile la explicațiile foarte competentei ghide, doamna Edith Yosef, să ne minunăm de cele văzute, să punem pomelnice, să fotografiem și să nu care cumva să ne rătăcim. Ultima „obligație” făcea parte din „obsesia” ei și a celor care ne însoțeau. Probabil că erau și motive de altă natură să nu cumva să ne „rătăcim”. Singurele neconcordanțe dintre mine și grup au venit din două direcții. Eu credeam că merg în excursie, pe când grupul știa că merge în pelerinaj; eu, obișnuit cu momentul somnului cam de pe la două noaptea, aveam să constat că trebuia să mă trezesc fix la ora 6, căci autocarul deja pleca la 7, 30. Dar asta-i altă poveste…
Așadar, iată-mă recuperat miercuri, 16 ianuarie, cam pe la 7 dimineața, de la intersecția cu Buzăul, de către autocarul Centrului de Pelerinaj al Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, avându-l ca responsabil oficial pe domnul Valentin și responsabil duhovnic pe părintele Ioan Șolea de la biserica „Sf. Gheorghe” din Buzău. Pe tot parcursul pelerinajului aveam să descopăr în Cucernicia Sa un preot cu har, un pedagog înnăscut, un excelent cunoscător al Bibliei, al Cărților Sfinte, al Istoriei, mereu dispus să dea explicații amănunțite, să lămurească simbolurile creștine, să aibă grijă de fiecare din grup și, mai presus de toate, un predicator care ne vorbea de la inimă pentru inimă, foarte apropiat de credincioși. Curând aveam să constat că majoritatea pelerinilor erau din parohia Sfinției Sale care participau, de fiecare dată, cântând în cor, odată cu el, când ținea câte-o liturghie. Asistam astfel, cu mare mișcare sufletească, la înălțătoare slujbe românești, ortodoxe, pe pământul Țării Sfinte. La aceste manifestări izbutite își aducea contribuția și ghida noastră, evreică, extrem de competentă și de îndatoritoare, născută la Iași, ingineră chimistă, cu familie în Israel.
Nu mai călătorisem de mult timp cu avionul, rămăsesem cu imaginea de demult a unui aeroport românesc mizer și prăfuit, dar, ce mi-a fost dat să întâlnesc acum la aeroportul Otopeni, mi-a umplut inima de bucurie și de mândrie, adică un aeroport modern: curățenie, liniște, ordine, lumină, calm, relaxare, lux, scări rulante pe multe sute de metri – elemente ce-ți transmiteau o stare de bine, de confort interior. Mi s-a părut că este deja o excelentă carte de vizită a României. Convingerea aceasta mi-a fost întărită și când am avut prilejul să fac comparație, peste numai două ore și ceva, când aveam să aterizăm pe unul dintre cele mai mari, mai moderne și mai bine păzite aerodromuri din lume, „Ben Gurion” din Tel Aviv.
Dar, înainte de a ateriza pe aeroportul din Tel Aviv, trebuia să trecem „frontiera” și prin filtrul companiei israeliene, El Al. Asta însemna un control riguros al bagajelor, separate cele care erau direcționate spre cală și separate cele de mână. Aici, fusesem avertizați să facem față, pe lângă control, și unui interviu care s-a desfășurat în limitele bunei cuviințe, întrebându-ne despre motivul pelerinajului, ce materiale avem cu noi (ni se dăduse o carte de rugăciuni). Erau interzise cu desăvârșire obiectele tăioase sau înțepătoare de orice fel și sticlele cu lichide, inclusiv de apă. Aveau dreptate, mi-am imaginat că în avion se urcă un individ cu un lichid inflamabil, căruia-i dă foc pe când avionul este la 12000 de metri altitudine. De apă nici nu aveam nevoie, căci ni s-a servit în avion, ba chiar și un sandvici. Interlocutoarea mea s-a cam mirat când m-a văzut cam în vârstă printre ceilalți. M-a tot învârtit cu multe întrebări, dar m-a lăsat apoi în pace. „Aveți grijă de sănătatea dumneavoastră”, m-a îndemnat la final, după ce, probabil, a dat de ditamai pachețelul cu medicamente din borseta mea pe care a scotocit-o după un paravan. Consemnul dat de însoțitorul de grup era că nu trebuie să mințim cu ceva, să răspundem cinstit, cu da sau nu. Am trecut toți, ne-am instalat confortabil în avionul încărcat full, unde ne așteptau niște stewardese tare drăguțe, ca toate stewardesele. N-am prea putut să ne bucurăm de vreo priveliște, decât de nori și iar nori, până ce aeronava a coborât sub plafon, unde ni s-a descoperit o Mediterană mai albastră ca niciodată, iar sub avionul, de-acum nostru, se așternea sub un soare de ianuarie, pământul Israelului, la prima vedere, piatră peste piatră, case peste piatră, blocuri peste piatră toate placate cu piatră albă, toate cocoțate până pe vârful dealurilor, apoi șosele peste șosele, autostrăzi nenumărate, parcă am zărit și o cale ferată, și, desigur, un aeroport uriaș, unde aveam să trecem iar printre niște filtre, prin alte interviuri luate în engleză de niște puști cu pușca la umăr, iar dacă nu știai limba, aveai tradusă întrebarea și în românește. Totuși, un incident avea să se întâmple. Unul dintre noi, un „pelerin” din Republica Moldova, ajuns la filtru, nu l-a mai trecut. Avusese interdicție de a intra în Israel timp de un an și el n-a respectat interdicția, crezând că-i înșală ca pelerin. A fost trimis înapoi în țară cu primul avion. Cu Mossad-ul nu-i bine să te joci, am tras noi concluzia. Incidentul a fost repede uitat, din moment ce a dispărut din grup.
Cu mare operativitate am fost preluați de către ghida noastră, doamna Edith, care ne aștepta cu autocarul pornit de către șoferul nostru, un evreu tăcut, voinic, cam de vreo 50 de ani și vreo sută de kile, măsliniu la culoare, cumsecade, pe nume Elias, iar noi i-am și zis nea Ilie, cum suna în traducere. Insul a și acceptat botezul nostru ad-hoc, mai ales că avea o fată care studia Stomatologia în România.
Aventura a început cu vizita la biserica Adormirii Maicii Domnului de la Muntele Măslinilor, la Muntele Sion, la Ierusalim – o feerie, noaptea, cartiere peste cartiere unduindu-se pe dealuri – ajungem târziu, neapărat la Zidul Plângerii, ca apoi să ne odihnim în teritoriul palestinian, la „Hotelul Păstorilor” („Shepards Hotel”) din Betleem (everii pronunță și scriu Betlehem), unde vom fi cazați excelent trei nopți.
Primul contact cu Israelul se face, cum este și firesc, vizual, din avion, pasagerii resimțind senzația de planare a avionului, asemenea unei păsări uriașe care se pregătește să-și ia în stăpânire cu hotărâre cuibul și tot teritoriul dimprejur, până dincolo de linia orizontului. Când ai coborât sub plafonul de nori, senzația primă este dată de percepția imensității Mării Mediterane, ale cărei valuri albastre, cu vârfurile albe înspumate de-abia se zăreau, dar aveam să aflu că, de fapt, erau uriașe, căci marea se pregătea de furtună. Pe măsură ce valurile dispar din vizorul nostru, ne apare în față o linie a orizontului care desprindea de mare pământul, un fel de barieră care se tot alungea, prelungindu-se spre o fâșie de câmpie unde era plasat imensul aeroport, iar în depărtare, pe măsură ce ne apropiam, colinele, apoi dealurile și munții, de fapt niște dealuri ceva mai înalte, toate fără prea multă vegetație. Impresia primă este aceea a unui peisaj straniu, nemaiîntâlnit de mine în peregrinările mele prin lume: piatră, piatră și iar piatră, cu slabă vegetație, dar piatra aceasta era acoperită de case ce păreau din depărtare tot de piatră, apoi case cu etaj tot de piatră, blocuri cu câteva etaje tot de piatră, blocuri turn tot de piatră. Aveam să aflu de la ghida noastră, mereu îndatoritoare, mereu atentă și totdeauna competentă, Edith Yosef, că toate erau placate cu piatră albă, frumos prelucrată, pentru reflectarea căldurii vara, când temperatura ajunge și la 50 de grade. Acum, în Israel, ne spune aceeași ghidă, am dat de iarnă, adică de o temperatură ziua cam de 15-18 grade, iar noaptea este ceva mai „răcoare”, cam 8-10 grade. Într-adevăr, era „iarnă”, căci nu cred să fi avut vreo zi în care să nu plouă, ca la noi, primăvara, ceea ce nu ne-a împiedicat să ne derulăm programul stabilit din țară. Într-adevăr, ne-am și mirat când în camerele de hotel nu am zărit calorifere, dar am descoperit niște aeroterme în tavan, pe care am învățat destul de repede să le folosim. Oricum, cu peisajul acesta dominant, dar straniu la început pentru noi, aveam să ne familiarizăm. Aveam însă să descoperim și zone pline de vegetație, mai ales în zone de câmpie și aproape de ape, unde se practica o agricultură intensivă, pentru export. Despre asta, e mult de spus, dar la momentul potrivit. Piatra de care vorbeam se găsea mai ales în zona palestiniană, iar în zonele locuite de evrei domina bazaltul, așa că evreii cumpărau miile de tone de plăcuțe de piatră prelucrate de palestinieni care locuiau în enclave chiar în inima statului, ceea ce nu-i împiedica să se înțeleagă și să facă comerț. O altă particularitate mi-a atras atenția: trotuarele nu erau asfaltate, ci erau placate cu aceleași plăcuțe frumos șlefuite, dar înzestrate cu zimți, ca nu cumva pietonul să alunece, căci nu există loc plan nicăieri.
Odată preluați de la aeroportul „Ben Gurion” de lângă Tel-Aviv, de siguranța călătoriei noastre va răspunde blândul șofer Elias, pe care, inventivi cum suntem noi, românii, l-am și botezat Ilie. Nu s-a supărat și răspundea zâmbind la acest nume. Ne-am minunat, cum, fără GPS, se descurca în încrengătura de străzi și străduțe, absolut toate asfaltate, din orașele israeliene, fie ele din zone arabe, palestiniene sau creștine. Sate nu cred că existau, bineînțeles că nu am văzut și nici nu am auzit vreun lătrat de câine. Doar un cocoș, noaptea, în Betleem își făcea datoria. Probabil programat să ne amintească întâmplări de pe timpul apostolului Petru.
Revenind, ghida ne-a vorbit de meritele generalului Ben Gurion, primul-ministru al Israelului, în 1948, de la întemeierea statului, despre imensele dificultăți de început când începuseră să sosească în țara lor evrei din lumea întreagă. Mi-am amintit de o maximă pe care am citit-o undeva, de-a generalului, pe care am pus-o drept motto uneia din cărțile mele, „Fidelitatea memoriei colective” : „Dacă crezi suficient de mult, nu mai este legendă”. Cu alte cuvinte, credința într-un țel superior este mai tare ca piatra, devine realitate. Mă gândesc ce efort de organizare, de muncă, de inteligență a depus poporul acesta din 1948 și până astăzi, adică în 70 de ani, ca să apară în fața lumii ca una dintre cele mai prospere, mai civilizate, mai moderne, cu o infrastructură rutieră de invidiat, cu o agricultură performantă, exportatoare de înaltă tehnologie, unde se construiește într-un ritm amețitor, unde populația crește exponențial, cu foame de locuințe. Și culmea, au mai avut de făcut față și câtorva războaie. De aceea toți tinerii israelieni, fete și băieți, fac armata timp de trei ani. Peste tot blocuri și case în construcție, în diverse stadii, fără garduri între ele, dar asfaltul ori trotuarul ajunge până la ultima casă. Toate casele au stâlpii exteriori cu niște țepușe de beton libere, în sus. Ghida mi-a satisfăcut și curiozitatea aceasta: când crește numărul membrilor familiei, se mai ridică un etaj. Pământul, așa piatră cum ere, este extrem de scump. Și nicăieri în acest pelerinaj nu am plătit vreo taxă la vreo intrare. Un amănunt aparent nesemnificativ, care vorbește despre nivelul de civilizație. La toate așezămintele vizitate, toalete ultramoderne, unde nicăieri nu se plătește. Și-am mai observat o curiozitate: deasupra tuturor caselor, mai mici ori blocuri erau niște butoiașe, cam uniforme, cu furtunașe trase până la fiecare apartament: aveam să aflu că sunt pentru boilere. Israelul, cu pământul lui sterp, nu duce lipsă de apă. Minunea este că tot statul Israel se alimentează dintr-o singură sursă de apă dulce: Marea Galileii. Mă gândesc câtă inteligență inginerească a putut fi investită în realizarea, într-un timp record a acestui uriaș proiect.
Este un stat care are de făcut față unor probleme extrem de complexe. Ghida ne-a arătat harta Israelului, cu enclavele palestiniene, cu orașele cu cartiere evreiești, arabe și creștine amestecate. Un stat de numai 9,5 milioane de locuitori, cu populație eterogenă, cu enclave de palestinieni care se administrează singuri, altele cu administrație comună. Oricum, ce vedem noi la televizor nu concordă deloc cu situația reală. Oamenii își văd de existența lor. Doar 5% dintre palestinieni și cam tot atâția dintre evrei sunt radicali. Sunt condamnați de istorie să trăiască împreună. Evreii salută ȘALOM, arabii, cam tot așa, SALAM și se respectă în fiecare dimineață. Au același cuvânt pentru „mulțumesc”: „TODA”. Fiecare cunoaște limba celuilalt.
Aveam să constat că această bună înțelegere este cât se poate de reală când am aflat că am fost cazați timp de trei nopți, la „Shepards Hotel” („Hotelul păstorilor”) al unui patron creștin arab (dovada icoanele de pe pereți din sala de mese), din Betleem (Betlehem), capitala enclavei palestiniene.
Dar despre vizita din prima zi la biserica „Sf. Gheorghe” și la „Zidul Plângerii” , în numărul viitor. Până atunci vă satisfac curiozitatea cu imagini.
Titi DAMIAN