Lumina Sfîntă sau focul haric este considerată de creştini cea mai veche minune anuală atestată a lumii creştine, minune care se petrece în fiecare an la Biserica Sfîntului Mormînt din Ierusalim în Sîmbăta Mare, ziua dinaintea Paştelui Ortodox. Numeroase mărturii şi izvoare istorice atestă adevărul coborîrii Luminii din cer doar în Biserica Ortodoxă, iar cei care se îndoiesc pot merge la Mormîntul Sfînt să o vadă venind. Saracinii, cei care în sec. al VIII-lea invadau frecvent regiunile înconjurătoare ale Ierusalimului, prădau şi distrugeau biserici, ucigîng călugării, nu au vrut să creadă în Lumina Învierii de la Sfîntul Mormînt, cu toate că ochii lor o văzuseră. Sultanul Saladin, deşi în timpul cruciadelor a interzis profanarea Bisericii Sfîntului Mormînt al lui Hristos, a încercat să demonstreze că e un neadevăr şi a poruncit să fie stinsă candela. Dar candela s-a reaprins imediat prin puterea divină. Necredinciosul Saladin a stins de mai multe ori candela de la Mormîntul Sfînt, aceasta aprinzîndu-se de fiecare dată singură. Încurcat şi uimit, recunoscînd minunea, sultanul a strigat în chip profetic: „Da, în curând voi muri sau voi pierde Ierusalimul”. În 1360, împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, unul din cei mai învăţaţi conducători bizantini, într-un tratat apologetic asupra credinţei musulmane, a scris despre Sfinta Lumină ca fiind un argument de adevăr al religiei creştine: „În Ierusalim, în fiecare an de Paşti se petrece o minune la Sfântul Mormânt. În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo cântând imne Învierii lui Hristos, o lumină din cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate în mormântul lui Hristos”.
În anul 947, clericul Niketas de la curtea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul îi trimite o scrisoare împăratului, în care îi descrie încercarea unui emir furios de a interzice ceremonia Luminii Sfinte. Emirul afirma: „prin săvârşirea minunii voastre celebrate cu artificii magice, aţi umplut întreaga Sirie cu religia creştinilor şi aţi distrus aproape toate obiceiurile noastre, făcând din aceasta o ţară de creştini”. Niketas descrie în scrisoare minunile săvîrşite de Dumnezeu pentru a zădărnici planul Emirului, care „a cerut patriarhului, sub ameninţarea interzicerii sărbătorii populare a Învierii lui Hristos, o plată de 7.000 de galbeni. În timp ce patriarhul era ţinut închis sub pază în pretoriu, Dumnezeul minunilor a umplut de lumină două din braţele unei candele triple ce atârna deasupra locului unde trupul lui Hristos a fost dat jos de pe cruce pentru a fi spălat (Piatra Ungerii). Când vestea minunii a ajuns la pretoriu, creştinii şi musulmanii au alergat la biserică. Patriarhul a sosit şi el urmat de cler şi, văzând că nu avusese loc aprinderea Luminii Sfinte, a închis cu ajutorul musulmanilor Sfântul Mormânt şi a început să se roage împreună cu creştinii. Spre ceasul al şaselea, fixând cu privirea Mormântul, el a văzut arătarea suprafirească a luminii”.
La începutul secolului al XI-lea, în lucrarea sa despre sărbătorile diferitelor popoare din lumea islamică, istoricul musulman al-Biruni scrie: „În legătură cu Sâmbăta Învierii se spune o istorie ce uimeşte pe cercetătorii ştiinţelor naturale şi al cărei fundament este cu neputinţă de descoperit. Cel care mi-a povestit despre aceasta mi-a spus că unele din autorităţi (musulmane) au înlocuit feştila candelei cu un fir de aramă, cu scopul ca acesta să nu se aprindă şi ceremonia să fie astfel întreruptă. Dar când focul a coborât, ea s-a aprins totuşi”. În anul 1009, Biserica Învierii este distrusă din temelii la porunca califului al-Hakim. Istoricul sirian Ibn al-Qualanisi consideră că distrugerea s-a datorat în exclusivitate reacţiei califului faţă de coborîrea Luminii Sfinte în Sîmbăta Paştilor, doar în lăcaşul ortodox din Ierusalim. Distrugerea violentă a Bisericii Învierii evidenţiază popularitatea de care se bucura pe atunci miracolul Luminii şi credinţa creştinilor.
Egumenul rus Daniil, care a vizitat Ierusalimul în 1106-1107, în vremea stăpânirii cruciate, scria: „La ceasul al şaselea al Sâmbetei Sfinte, toţi se adună la Biserica Învierii, oameni de pretutindeni, în număr mare şi cu anevoie de socotit. Mulţimea a umplut locul din jurul bisericii, numai preoţii erau înăuntru şi fiecare, clerici şi laici, aşteptam sosirea prinţului şi a curţii sale (prinţul latin al Ierusalimului). Prinţul mi-a poruncit să merg deasupra uşilor Sfântului Mormânt, în partea opusă marelui altar, aşa că puteam vedea peste uşile mormântului, trei dintre ele toate sigilate cu sigiliul regal. În ce priveşte clericii latini, ei au rămas la altarul mare. La ceasul al optulea, clerul ortodox a început să cânte vecernia. Spre sfârşitul ceasului al nouălea, când au început să cânte stihul «Cânta-voi Domnului», un nor mic venind dinspre răsărit s-a oprit dintr-o dată deasupra cupolei deschise a bisericii şi o ploaie torenţială de lumină a căzut peste Sfântul Mormânt şi peste noi cei ce eram deasupra Mormântului. Atunci Sfânta Lumină a luminat dintr-o dată Mormântul, strălucind luminos şi frumos. Episcopul a deschis uşile mormântului şi a mers cu lumânarea pentru a fi aprinsă şi apoi pentru a trece focul celorlalţi oameni. Acest foc sfânt nu este ca o flacără obişnuită, ci arde într-un fel foarte neobişnuit, cu o strălucire de nedescris şi o culoare roşie asemenea scorţişoarei”.
La sfârşitul veacului al XII-lea, Itinererium regis Ricardi scrie despre vizita lui Saladin la Sfîntul Mormînt în Sîmbăta Mare a anului 1192: „Saladin, cu suita sa, a făcut o vizită la Sfântul Mormânt al Domnului nostru, pentru a se asigura el însuşi de adevărul unui fapt, anume de pogorârea din cer a Luminii, o dată pe an, pentru a aprinde candela. După ce urmărise pentru un timp cu mare atenţie evlavia şi căinţa multor captivi creştini care implorau mila lui Dumnezeu, el şi toţi ceilalţi turci au văzut, pe neaşteptate, focul dumnezeiesc pogorând şi aprinzând candela, aşa că au fost puternic mişcaţi, în timp ce creştinii se veseleau şi slăveau cu glas tare faptele puternice ale lui Dumnezeu.” Călugărul apusean Bernard, martor al minunii în anul 870, face o relatare a venirii Sfintei Lumini în Itinerarul său: „Merită să spunem ce se întâmplă în Sâmbăta Sfântă la privegherea de Paşti. Se merge în procesiune cântându-se Doamne miluieşte, până ce vine îngerul şi aprinde lumina în candelele care atârnă deasupra Mormântului. Patriarhul trece o parte din această lumină episcopilor şi mulţimii oamenilor”. În secolele VIII-IX se înmulţesc istorisirile musulmanilor. O sursă islamică anonimă de la sfîrşitul secolului al IX-lea consemnează: „Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheii sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieşind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi uşa mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheii. Când lumânarea este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc”.
Altă relatare poate fi citită într-o scrisoare a Mitropolitului Aretha al Cezareei Capadociei către emirul Damascului, care datează de la începutul secolului al X-lea: „În fiecare an până acum sfântul şi scumpul Său Mormânt lucrează minuni în ziua Învierii. Emirul Ierusalimului stând lângă Sfântul Mormânt, ale cărui uşi el le sigilează, iar creştinii stând în nava Bisericii Învierii strigând Doamne miluieşte, cu o bruscă fulgerare candela se aprinde şi de la ea iau lumină toţi locuitorii Ierusalimului, aprinzându-şi făcliile lor”. În secolul al XVII-lea, Arhiepiscopul Gavriil al Nazaretului istoriseşte: „În 1580, în timpul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune în Sâmbăta Mare. Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp (de piatră) despicat, vizibil chiar şi acum lângă uşile bisericii.” Acest lucru s-a întîmplat pentru că armenii i-au scos pe ortodocşi din Sfîntul Mormînt, astfel ca ei să primească Lumina. Dar lumina din cer s-a pogorît afară, în stîlpul de dinaintea ortodocşilor. Alte minuni ale ortodoxiei au loc an de an de Bobotează, cînd rîul Iordan îşi întoarce cursul apei pe porţiunea unde e oficiată slujba sau pe muntele Taborului, la slujba Schimbării la faţă, un nor luminos şi înmiresmat vine deasupra tuturor, încît poate fi atins cu mîna. În casa arhiereului Caiafa, unde a fost judecat Iisus, se poate vedea umbra lui Hristos.
Fraţi creştini de pretutindeni, cu nădejdea că de Sfintele Paşti ne vom bucura de lumina lui Hristos care luminează tuturor, să mergem împreună cu El să ne răstignim şi să murim faţă de păcatele lumeşti, ca apoi să înviem împreună cu Domnul nostru Iisus şi să rămînă în noi dragostea şi Lumina Lui. Cînd în miez de noapte slujitorii Domnului cu făcliile aprinse ne strigă să luăm lumină, să rugăm pe Hristos Mîntuitorul să ne binecuvînteze cu înaltă trăire creştină şi cu darul sfînt al iubirii Sale de oameni. Învierea Domnului să vă însufleţească de dragoste frăţească, de spiritul păcii, al dreptăţii şi faptei de bine! Să vă sporească sănătatea şi fericirea, să va împlinească speranţele şi gîndurile bune, să vă inunde sufletul de bucurie şi credinţă, casa de lumină şi belşug şi să vă aducă mai aproape de Dumnezeu şi de cei dragi!
Cu adevărat, Hristos a înviat!
Maria Diana POPESCU
ART EMIS ACADEMY