Codrin

Şerban Codrin

Gheorghe Marinel sau un poet îşi cumpără marmoră, bronzuri şi daltă

Lui Gheorghe Marinel îi place câte o carte mică, o cărticică, vorba de duh a lui Tudor Arghezi. Jurnalist cu vechi servicii de zi cu zi, hârşit prin redacţii, s-a hotărât să devină scriitor pe cont propriu de la „Măslina roşie” (2009) încoace, de unde şi când începe să-şi antologheze pamfletele. De data aceasta, în „Poezii şi schiţe la timpul trecut”, Editura Metamorfosi, Slobozia, 2019, ne pune în faţa faptului împlinit: poetul Gheorghe Marinel. Când scrise? În orice caz, acum tipărite, versuri surprinzătoare, scrise cu forţă, însă prea puţine. Unii poeţi caută, îşi vând sufletul, versifică o viaţă şi nu se ştie dacă ajung la un capăt, altul dă lovitura la 16 ani, apoi se apucă de comerţ cu arme de contrabandă în Africa. „Nu ştiu dacă revelaţia mea lirică duce spre ceva sau dacă face parte din fondul inepuizabil de speranţă, dar este în mod sigur aleanul evadării din captivitatea timpului”, se confesează poetul. Simţindu-şi sufletul împovărat, recurge la poezie într-un mod graţios, implorând-o să-l accepte, iar dumneaei, în marea îngăduinţă, îi deschide uşa. Intră frumos, dar prea sfios, prea speriat, aşa că mai are timp să capete forţă. I se confesează cu 47 de texte foarte scurte, un catren, două, trei, altele ajung la măsura unei pagini, aceasta e minunata ofertă. Îndrăzneţ, Eminescu a spart toate intrările cu patru poeme consistente, construite complicat, care au blocat întreaga poezie românească de atunci până azi. Gheorghe Marinel are tot timpul să persevereze şi să devină un formidabil bard, pentru că există carate îndestule în versurile sale capabile să decreteze oricâte speranţe. Aproape fiecare poezie cuprinde cel puţin câteva versuri de maestru, fără glumă, o spun cu seriozitate: „Femeie care-mi dai puterea/ Să înfrunzesc ca un copac/ Cum să te-nvăţ s-auzi ţacerea/ Mărturisirilor ce-ţi fac,/ Cum să te-nvăţ să iei aminte/ Acelor simţăminte tari/ Ce-ţi ştiu vorbi, nu prin cuvinte/ Ci-n graiul liniştilor mari?” (Mărturisire) Trebuie să recunoaştem, sunt versuri extraordinare! Sau acest „Fior” aparent simplu, însă împovărat de întrebări cum numai un poet puternic ne poate arunca pe conştiinţă: „Cine mi-a bătut la geam/ stea sau pasăre sau ram?/ Om străin ori om vecin/ Om păgân ori om creştin?/ Om fugit sau om gonit/ Om plecat sau om venit?/ Om căzut şi greu uitat/ Om pierdut şi aşteptat?/ O nălucă, un strigoi/ O fată cu sânii goi?/ Ori eu singur mi-am bătut?/ Ori a fost că mi-a părut?” Nu-i aşa că astfel de „cuvinte potrivite” încep să te năucească? De aici încolo, orice aş decupa din zicerile ritmate-rimate ale prea-tânărului-maestru devine cântare de poezie curată, cu izvor adânc, în drum spre Marea Poezie: „Mâine vom merge la piaţă să cumpărăm glorie,/ să cumpărăm marmură, bronzuri şi daltă,/ Mâine vom intra în istorie,/ vom trece, adică pe lumea cealaltă.// Mâine nu vom mai face nici un rău nimănui,/ duşmanii de azi ne vor tămâia moaştele,/ vom călări pe mârţoagele timpului/ şi vim râde-n amurg printre nuferi şi broaşte.// Mâine nu vor mai spune c-am trăit ca golanii,/ nu ne vor mai lipi etichete în spinare,/ purificându-ne viaţa, strivindu-ne anii,/ cu viitorul sigilat în dosare.” (Mâine)

Câteva poeme sunt dedicate cu discreţie prietenilor săi şi ai noştri, Jean Cheptea, Mihai Runcanu, Anghel Papacioc, fiecare o personalitate ascunsă în spaţiul îngust, judeţean, însă, în mai prielnice împrejurări, oameni de mare cultură şi importanţi creatori. Poetul nostru îi cinsteşte cu veneraţie.

Aş vrea să reproduc în amănunţime întregul volumaş/cărticică. Nu pot încheia fără acest poem bacovian nebacovian: „Mă bate ploaia, prieteni, şi nu ştiu/ Că-mi prevesteşte-o nunţă călătoare/ Să-mi strig iubirea-n versul care-l scriu/ Pe drumurile risipite-n zare// Mă bate ploaia, prieteni, şi-nţeleg/ Tristeţea-mi cine-mi împietri pe gură,/ De ce nu pot de lut să mă dezleg,/ Când amintirile în ieri mă fură.// Mă bate ploaia! Să mă bată, prieteni,/ Că nu mai ştiu azi drumul către casă…/ Văzduh mă vreau în zbatere de cetini/ Şi-o carte doar de vifor înţeleasă.”, senzaţional vers! (Mă bate ploaia)

Sumarul continuă cu schiţe şi pamflete cum numai Gheorghe Marinel ştie să smângălească, ajutat de cerneala lui paradoxală şi diabolică, însă este prea mult, să nu ne lăcomim şi să rămânem fraţi buni alături de poetul înţeles numai de vifor. De la Ienăchiţă Văcărescu încoace, iată încă unul, Testamentul lui Gheorghe Marinel: „Băieţi, ochiul meu a ostenit/ de când vă priveşte cum aţi crescut/ sub straşina lumii/ e vremea să porniţi/ cu raniţa mea pe umeri/ în ea veţi găsi un pumn de seminţe/ pe care v-aş ruga/ să le semănaţi în ţinutul/ unde eu n-am putut să ajung/ iar dacă drumul/ va fi umbrit de un nor/ spânzurat de soare/ mai căutaţi în raniţă/ şi ve-ţi găsi o pasăre albă/ şi calea se va lumina/ amintindu-va de mine.” (Băieţilor mei)

Gheorghe Marinel este un poet de la care aşteptăm cărţi puternice, altfel va fi împotriva talentului său.


Copyright 2020 - Global Marketing - All Rights Reserved                                                                                   Politica cookie                          Politica de confidentialitate