În statele satelite ale Rusiei dictatorii au viaţă lungă. Nu că ar fi niscaiva personalităţi remarcabile, ci mai mult instrumente de conjunctură, obediente şi docile. De fapt, statele respective nici nu au de ales atâta timp cât vreun cutremur politic la Kremlin nu va arunca din scaun dictatorul în funcţie, Putin. Atunci, probabil, statele musulmane vor fi împinse pe alt firmament, iar cele creştine acolo unde au mai mult de câştigat.
Evenimentele din Kazahstan sunt un test cu rădăcini neortodoxe, menit să valideze soliditatea alianţei. Chiar dacă vâlvătaia o să fie stinsă prin violenţă, urmările rămân: dictatorii de serviciu o să dispară mai repede de pe scenă, iar populaţia va beneficia de câteva favoruri economice în plus.
Belarusul şi Kazahstanul sunt prea importante economic şi strategic pentru a fi lăsate de capul lor. Cât priveşte Ucraina, soarta i se va hotărî la masa de joc a marilor puteri. Cert este că Rusia va face tot posibilul, şi o să reuşească, să-şi adjudece culoarul estic ce o va lega direct de Crimea, Marea de Azov devenind astfel un lac rusesc, cum a şi fost de altfel. Era inevitabil ca Rusia să nu-şi adjudece teritoriile rupte arbitrar de Hrusciov în secolul trecut, şi o va face cu acordul tacit al occidentului. Dar teritoriile româneşti oferite tot atunci cu largheţe? Admiterea Ucrainei în UE o să şteargă în timp graniţele administrative, dar cine ştie ce ne rezervă viitorul?