Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Cântarul și cântăritul mărfurilor
Cântarul a fost o unitate de măsurat, în principal, greutatea, comună în cele trei Țări Românești, având însă în Transilvania o altă mărime decât în Țara Românească și Moldova. Cuvântul „cântar” este de origine latină (cantarus), el fiind întâlnit în numeroase documente scrise în limba latină din Transilvania. Măsura numită „cântar” a fost folosită la numeroase popoare din Evul Mediu: arabi, bizantini, sârbi, italieni, poloni, ruși, turci. În Transilvania, s-au folosit mai multe feluri de cântare sau „maje”, dar care prezintă deosebiri între ele: cântarul turcesc, cântarul austriac sau de Viena și cântarul de la Buda.
Primele mențiuni despre cântare sunt întâlnite în documentele ce făceau referință la exploatațiile miniere, unde existau cântare speciale folosite pentru măsurarea metalelor. În jurul anului 1556, apar cântare și balanțe numite: Bilanx mator, Bilanx minor, Cantarus ligneus. Numeroase cântare sau cumpene sunt amintite mai apoi în diversele inventare ale „stăpânilor” feudali sau ale negustorilor, primii cântăreau cu ele produsele primite de la țăranii aserviți, iar ceilalți mărfurile ce urmau a fi vândute sau cumpărate.
Cumpenele și cântarele erau întâlnite în mod curent în prăvăliile negustorilor, dar, cu toate acestea, conducerea orașelor din acele vremuri avea control absolut asupra cântarelor și greutăților de măsurat și, în acest sens, dispuneau de instrumente etalon pentru controlul cântarelor ca și instrumente proprii cu care se efectuau măsurătorile. Din acest motiv, datorită faptului că erau aducătoare de venit, de cele mai multe ori, foarte însemnat, cântarele se arendau negustorilor, ele se numeau „cântare de oraș” sau LIBRAS CIVITATIS.
În Țara Românească și Moldova, cântarul a fost împrumutat de la turci, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, după instaurarea dominației turcești, când imperiul otoman a devenit cel mai de seamă importator de produse românești. În Țara Românească, cântarul a fost folosit vreme de trei secole, până la introducerea sistemului metric de măsurat. Cu ajutorul cântarului unitate de măsură se cântăreau cantități mai mari de mărfuri, în special în băcănii, dar și altele precum lâna, fierul, mierea, ceara sau seul.
Ca instrument de măsurat, cântarul a constituit, în Țara Românească, o importantă sursă de venit pentru domnii care au avut un timp monopolul cântarului. În vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, de pildă, locuitorii care foloseau cântarul domnesc plăteau câte 10 bani pentru cântăritul a 100 de ocale. Mai târziu, în afară de cântarele oficiale, folosite îndeosebi la cântărirea mărfurilor pentru care se plătea vamă, existau și cântare proprietate particulară ale negustorilor.
Primele măsuri cunoscute privind dreptul de control al statului asupra cântarelor aflate în proprietatea particulară sunt din secolul al XVIII-lea, în timpul stăpânirii austriece, în Oltenia, unde cântarele și ocalele folosite de negustori erau verificate și pecetluite de inspectori.
Basculele zecimale sunt aparate de cântărit bazate pe principiul pârghiilor cu brațe inegale, la care, pentru efectuarea cântăririlor, se utilizau greutăți de lucru care aveau o masă de 10 ori mai mică decât cea a sarcinii de cântărit. Basculele zecimale obișnuite sunt cele mai răspândite, datorită ușurinței cu care se putea încărca marfa ce urma a fi cântărită pe platforma situată aproape de sol. Limitele maxime de cântărire ale basculelor zecimale sunt de 50, 100, 200 și 500 kg.
Muzeul Național al Agriculturii deține, în colecția metrologie, o astfel de basculă zecimală. Acesta este un instrument de măsură cu un raport de cântărire de 1:10, care a fost folosit la cântărirea alimentelor și produselor cerealiere specifice micilor vânzători ai acelor vremuri. Este compus din platformă de cântărire, mecanism de cântărire și cadru de susținere.
Mecanismul de cântărire se compune din pârghie, cârlig, furcă, ciocuri, talere și vergea. Materialele folosite la asamblare sunt lemnul și oțelul. Acest obiect muzeal a fost achiziționat din localitatea Lunca, județul Covasna, și a fost construit, la jumătatea secolului al XX-lea, de o mică fabrică numită „Schember și fiii”. Pentru a afla mai multe informații, vă invităm să vizitați expoziția Muzeului Național al Agriculturii „La pas prin lumea satului”.
Muzeograf Marian Ion
Foto: Elena Slujitoru