CALOIANUL


Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă: Caloianul. Ritual agrar pentru rodire și vreme de secetă

Caloianul se numără printre cele mai spectaculoase ritualuri ale oamenilor îndreptate împotriva forțelor naturale. Este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice românești, de tip arhaic, ale cărei origini nu au fost stabilite cu precizie niciodată. Această ceremonie populară este pomenită pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea, ca un ritual pentru ploaie: o statuie de argilă învelită într-un giulgiu, pusă într-un sicriu din scoarță de copac, cu care se invoca ploaia.
Se credea că obârșia obiceiului se găsește în tradiția strămoșilor noștri romani, și anume în sărbătoarea Argeilor (în latină argae – păpușă), când se făceau vrăji pentru ploaie. Totuși, aceste afirmații nu se pot argumenta lingvistic, astfel că s-a renunțat la ele.
În Bărăgan, obiceiul Caloianului era foarte răspândit, el fiind atestat în majoritatea localităților rurale. Exista două tipuri majore ale ritualului, și anume, Caloianul cu dată fixă și cel cu dată mobilă.
Cea mai răspândită formă a Caloianului este cea cu dată fixă. La trei săptămâni după Paște, marțea, fetele fac o păpușă din lut, o împodobesc cu coji de ouă roșii și o pun într-un sicriu sau pe o scândură. Se formează un convoi de înmormântare, în care rolurile preotului, dascălului, bocitoarelor sunt jucate de copii. Caloianul este purtat pe stradă și bocit. Bocetul este diferit de la un sat la altul, dar toate păstrează ideea conform căreia Caloianul este un copil sărman, pierdut și căutat de mama sa și care moare înainte de a fi găsit. Astfel, Caloianul reia mitul mioritic, fiul mort, căutat de mama disperată. Este îngropat, uneori sub un pom, într-o grădină, într-un lan de grâu, locuri în care se crede că ar sălășlui spiritul regenerării, dar care au avut de suferit de pe urma secetei. Oricum, locul trebuie să fie ferit, pentru ca nimeni să nu calce pe mormântul Caloianului, acesta fiind considerat un semn rău. În unele cazuri, la mormânt nu se pune nici cruce, pentru a nu fi descoperit și dezgropat înainte de vreme, căci, în acest caz, ritualul și-ar pierde finalitatea.
Ene, Ene Caloiene,
Ce-ai mâncat de te-ai umflat,
Ou de rață-ncondeiat,
Crăpa-r-ar cin’ ți l-a dat,
Și cu cine l-ai mâncat,
Neică Ene Caloiene,
Toți băieții sunt la plug,
Numai tu stai în coșciug,
Toți băieții sunt la coasă,
Numai Ene-i mort în casă.
(loc. Cocora, jud. Ialomița, 1978)

Apoi, copiii merg la casa unuia dintre participanți, la pomana Caloianului, unde mănâncă ouă prăjite cu mămăligă, plăcintă, gogoși și beau limonadă. Copiii se joacă și se udă cu apă, observându-se o similitudine cu obiceiul Paparudei.
Caloianul este dezgropat joi, în a treia zi, reluându-se astfel mitul biblic al lui Iisus Hristos, care a murit răstignit pe cruce, a fost îngropat și a înviat a treia zi. Se credea că păpușa va merge la Dumnezeu, asemenea lui Iisus, și îi va spune necazul oamenilor. La dezgroparea Caloianului, alaiul copiilor se reunește, străbate din nou ulițele și se îndreaptă spre o apă curgătoare. Fetele poartă sicriul sau scândura pe care este păpușa, legănând-o ușor, ca pentru un copil adormit, care se va trezi în lumea celor drepți. În final, Caloianul este dat pe apa curgătoare sau este aruncat într-o fântână părăsită (în locurile unde nu există o apă curgătoare).
Oamenii spun că, dacă Dumnezeu vrea, va ploua. Aceste vorbe, pline de o seninătate admirabilă, dovedesc o împăcare cu destinul, o supunere față de Dumnezeu, pe care doar țăranul român o poate avea.
Al doilea tip de Caloian este cel fără dată fixă. Când este secetă mare, femeile fac un Caloian și-l dau pe apă. Uneori, se folosește o pâine cu o lumânare aprinsă, înfiptă în ea. Ritualul nu diferă de cel al Caloianului cu dată fixă, dar este completat cu o rugăciune de iertare a păcatelor.
Uneori, în aceleaşi zile, dar şi ori de câte ori era nevoie, îşi făceau apariţia şi Paparudele. Fetiţe desculţe, cu părul despletit, împodobite în jurul mijlocului cu frunze verzi de boziu şi lipan, cu flori de soc, însoţite adesea de o femeie cu prunc sugar în braţe, băteau din palme şi jucau în ritmul incantat al rugii pentru ploaie curată, fără piatră, pentru sănătate şi belşug: „Paparudă, rudă,/ vino de ne udă!/ Cu găleată nouă,/ Dă, Doamne, să plouă!” Oamenii le udă, în mod special pe femeia cu prunc, zicând: „Cum îi curge laptele când alăptează ea, aşa să curgă şi ploaia!” Erau răsplătite, în special, cu alimente: făină, mălai, ouă, brânză etc.

Petre-Filip Magdalena, muzeograf


Copyright 2020 - Global Marketing - All Rights Reserved                                                                                   Politica cookie                          Politica de confidentialitate