În mai multe emisiuni de televiziune, Mircea Dinescu ne îmbârligă cu modul în care trăia el în Slobozia, fabulând și inventând tot felul de aberații, crezând că toți am dispărut și nu cunoaștem cine era el și familia lui. Că bunicul lui avea grădină pe malul Ialomiței de la care a învățat să pună zeamă de portocale la sarmale (așadar, trăia bine pe timpul comunismului, nu?), că mama lui, coana Aurelia, cum îi spuneau slobozenii, era o simplă lucrătoare la o alimentară. Adică era șefa celei mai mari alimentare, membră PCR și vicepreședinta organizației județene a femeilor, prezentă în toate prezidiile la toate sărbătorile organizate de partid. Că sora lui, Nuți Dinescu e căsătorită cu băiatul unui fost activist de partid, adică cu fiul lui Gheorghe Tănase, fost prim secretar și șef de cadre la CC al PCR, dar uită să spună că era propagandistă cu salariu la Comitetul Județean pentru Cultură și Educație Socialistă. În fine, zicem și noi, exact ca el, ca să te lase în suspans, termină orice idee și răspuns cu „în fine”.
Și văzându-l la restaurantul din Centrul Vechi al Capitalei „Lacrimi și Sfinți” amenințându-ne printre sarmale, gheare de pui și vinete prăjite cu suc de măcriș, am consultat, în loc de lista cu meniuri, „Wikipedia-enciclopedia liberă”, accesând titlul „Mircea Dinescu, dizidentul lui pește”, de unde am reținut: „A fost secretar al UTC la Uniunea Scriitorilor, student și absolvent al Academiei Ștefan Gheorghiu, iar din „Cartea albă a securității” am reținut că la vila Paltinul din Neptun, alături de alți scriitori, precum Theodor Balș, George Bălăiță și Eugen Barbu, era „profund mișcat de aprecierile de care se bucură scriitorii atașați partidului, gata oricând să slujească patria și poporul.” Tot de aici aflăm că era poetul răsfățat al sistemului comunist și al Uniunii Scriitorilor, apărând, în calitate de ziarist oficial, cu pixul în mână, luând notițe lângă Nicolae Ceaușesu. Textul este însoțit și de o fotografie, care exemplifică acest lucru.
Dar, cel mai bine îl prezintă Gheorghe Glodeanu, fost prim vicepreședinte al Consiliului Popular Județean Ialomița, în cartea „Trădarea perpetuă” ( Editura Rottarymond, Rm. Vâlcea, 2008 ,Pag 127-129), de unde reproducem textul integral pentru aflarea adevărului: „Fiindcă a venit vorba de Dinescu, vreau să spun că l-am cunoscut pe Mircea. M-am abținut în toți anii care au trecut de când Donald (Caramitru) a măcăit pământește văcuței de gen masculin (Dinescu), mac, mac, mac (fă-te Mircea că lucrezi), fiindcă patriarhul acesui îmbogățit război, în Ialomița, eu am fost. Și de aceea nu voi regreta niciodată că eu l-am ademenit pe marele fugar să mai treacă prin Slobozia și nici riscurile la care mi-am supus prestigiul, aducând-ul în public, în apropierea mea. Nu, n-am regretat și nici n-am să regret că n-am dat crezare celor care mi-au ajuns la la ureche legate de golăniile lui din liceu, pe la poarta căruia nu mai îndrăznea să treacă, și nici faptul că lumea repeta că în loc să mă ocup de altceva, umblu cu băiatul hoțoaicei de la E14 prin județ. Fiindcă marele dizident și erou în marea zăpăceală din 1989, cum numește el revoluția, așa trecea în ochii concitadinilor săi din Slobozia, derbedeul lui Dineasca, responsabilă a magazinului alimentar E14, care era în stare să fure și zahărul din ceai. Dar avea protecție de la cuscra, madam Tănase, care era toată ziua la ea în spate la alimentara. Eu am să-mi reproșez altceva în legătură cu el, deși toată zbaterea mea pentru Dinescu am făcut-o pentru conducerea de atunci a revistei „Luceafărul”. Pe Dinescu nu-l cunoșteam. În Ialomița putea fi ori șef de poartă sau tulumbă de pompieri de unde-și sugea existența la nivelul pregătirii sale profesionale și tot atâta și intelectuală, mediul de care ținea morțiș să nu se dezmintă. Da, așa l-am cunoscut pe Dinescu. Și, fiindcă era „băiat bun”, făcuse armata la securitate, i-am dat o mână de ajutor să intre la Ștefan Gheorghiu, facultate pe care nu cred că are interes să prezinte dovezi cum a terminat-o. N-am de ce regreta că am vrut să-l ajut, dar pentru că nu i-am dat peste rât atunci când s-a urcat în copac, îmi reproșez amintirea că la rugămințile lui nu l-am lăsat pe maiorul Stoica, comandantul Miliției Slobozia, s-o aresteze pe mama sa care fura cu nerușinare când era șefa celui mai mare complex alimenar din Ialomița. Și regret că m-am lăsat convins în trei cazuri în care a intervenit „urmăritul” de securitate și m-a convins să dau drumul la trei profesoare să plece din județ, mințindu-mă de fiecare dată că… se căsătorește. Ce-i drept, pentru a treia a intervenit și la primul secretar, căruia în semn de recunoștință i-a furat stiloul „Pelican” cu care semnase cererea de negație. Și, mai ales, mă întristez de câte ori îmi aduc aminte că m-am lăsat jignit de măscărici, în ziua de 4 octombrie 1979, când organizasem la Slobozia o întâlnire a cititorilor cu Marin Preda. Când acțiunea care avusese loc în Casa de Cultură a Sindicatelor a luat sfârșit iar oaspeții împărțeau cu dărnicie zâmbete și dedicații a venit la mine Dinescu (acest virus) și a început: „Nea Glodeanu, șefule, împărate, nu mă nenoroci. Știu ce-ai pregătit, nu-i place lui Preda, am tot acasă, tot, votcă, icre negre, batog, specialități de porc, cegă la cuptor, domnule, îi fac o primire împărătească, lasă-mă să-i iau la mama acasă, fiindcă, ce mai domnule, vreau să-mi publice o carte. Vă rog, vă pup, vă sărut !” Și eu , Glodeanu, care îi ascult pe toți dar fac ca mine, în ziua aceea am făcut ca Dinescu. Bre, îmi zice, ce dracu, matale nu știi unde lucrează mama? Am tot, nea Gică, să nu mă mișc de aici dacă te mint. Am votcă rusească, lui asta îi place, nu avea nicio grijă. Înainte de a apuca să-l invit la masă pe Marin Preda, acesta a început să-și ceară scuze că nu ne poate însoți fiind invitatul lui Mircea, în timp ce noi am rămas mască, Dinescu aranjând totul înaite de a avea accepul meu, am plecat umiliți acasă. Pate că n-ar fi rău ca șoferul de atunci al lui Preda care trăiește și se numește Dan Claudiu Tănăsescu, doctor, patron, primar, scriitor, om cu relații, să ne spună câte ceva despre ce a urmat, fiindcă despre discuția mea de a doua zi cu Preda am să scriu eu. Și, mai ales, regret faptul că timp de 15 ani căpușa aceasta hrănită din belșug cu sânge din trupul muribundului socialism, pozează în victimă și detonează bombe anti românești ale multiplilor stăpâni și-l trage de mânecă pe președintele țării în văzul lumii, eu am tăcut. Cică nu avea ce mânca înainte de 1989, că l-a prins revoluția arestat la domiciliu. Așa era acoperirea securității pe timpul lui Ceaușesu, nu exista arest la domiciliu, erai condamnat la locul de muncă, unde munceai și rămâneai și cu bani.. Dar, jigodiile inventează. Cum dracului mureai de foame, când tatălui tău i se spunea la Industria Locală „moș cârnat”, unde era președinte de sindicat și venea zilnic cu pachet cu salam, cârnați și cremwurști. Când am auzit că Marin Preda a murit înecat în votcă, am plâns. Așa cred că au făcut toți cei, care măcar o dată, la ore târzii din noapte, au adormit cu cărțile lui în mână. Îl lăsasem pe Dinescu să-i mai bată câteva cuie înmuiate în alcool, fiindcă cioclul lucra cu materialul clientului, votca rusească furnizată de mama lui. Preda se luase în câteva cărți de marele nostru vecin de la răsărit, iar acesta i-a plăti-o, ca să nu-și mai dea gura de-a dura, Preda trebuia lichidat și dacă nu au putut folosi Kalajnikovul au recurs la Rusian Vodka!
Poezie și delicatețuri stropite cu lipsă de igienă, alături de câini maidanezi sub masă, ca decor. În fine…
Gheorghe Marinel