Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
”De când sunt, am pomenit obiceiul botezului cailor. Caii sunt parte din familie. Tatăl meu a avut cai, pentru că a avut pământ. Am început să călăresc de la vârsta de 6-7 ani. Aveam trei cai, dar colectivizarea ne-a lăsat fără niciunul. Deși au fost restricții, botezul cailor a continuat și în vremea colectivizării. Luam caii de la C.A.P. și mergeam la Bobotează. Dacă șefii erau credincioși, îi chemau pe tineri să ia caii și să-i ducă la botezat, ca să fie sănătoși și să aibă cu ce să se descurce la muncile de la câmp. Dacă nu voiau să afle cei mari de la județ, le dădeau caii pe ascuns, iar dacă întreba cineva ce e cu ei la biserică de Bobotează, spuneau că i-au scos să-i plimbe ca să nu amorțească în grajd toată iarna.
Îi pregăteam înainte, le spălam coamele, îi curățam de gunoiul din grajd și îi împodobeam cu hamurile de piele, cu ciucuri și clopoței. Hamurile le păstrez bine, numai pentru acest eveniment, le-am cumpărat cu multă cheltuială. Prima dată am cumpărat partea care cuprinde pieptul calului, pentru că atâția bani am avut, abia după aceea am cumpărat hamul complet, care cuprinde calul din față până în spate. Dacă era polei, îi duceam la fierar, să le pună potcoave noi, să nu alunece. Era o mândrie, că ziceau toţi că au calul cel mai frumos.
Nu mergeam dis-de-dimineață la biserică, pentru că știam că întâi se săvârșește Sfânta Liturghie și apoi iese părintele în curtea bisericii și sfințește apa. În timpul slujbei, stăteam cu caii în jurul bisericii. După aceea, ne încolonam pe ulița din fața clopotniței și așteptam să vină părintele să boteze caii.
Următoarea oprire era islazul satului, locul cel mai bun pentru întreceri. Cine era om așezat, se întorcea cu calul acasă pentru a nu-l lăsa în frig mult timp, dar mai erau și petrecăreți, care, după întrecerile de pe islaz, se opreau la crâșmă. Tata nu mă lăsa să merg, ca să nu mă rănesc și să nu rănesc nici calul.
Femeile, când veneau acasă de la biserică, stropeau cu aghiasmă toate animalele din gospodărie. Chiar le puneau dimineața în apă ca să fie siguri că o beau pe toată, să plece toate bolile și spiritele rele.
Nu lipsesc de la niciun botez al cailor, dar nu mai plec singur cu căruța la biserică, că iarna caii sunt mai nărăvași și trebuie struniți bine. În schimb, vin copiii și pregătesc caii ca pe vremuri. Dacă dă Dumnezeu și ninge, ies cu sania, dar, dacă e ploaie sau vreme frumoasă, merg cu căruța.” (Căpriță Ștefan, 80 ani, pensionar, a lucrat la Fabrica de Ulei Slobozia, loc. Grivița, jud. Ialomița)
Sursa: ”Botezul cailor –dovadă a credinței în puterea purificatoare a apei sfințite”, portofoliu realizat în cadrul Concursului Național de Folclor „Tradiție și spiritualitate în satul românesc” de Mihalache Doru Georgian, elev al Seminarului ”Sf. Ioan Gură de Aur” Slobozia, profesor coordonator pr. Marin Sebastian.
Foto: arhiva M.N.A. – Botezul cailor în localitatea Grivița, jud. Ialomița