În anul care tocmai s-a încheiat am sărbătorit Centenarul nașterii scriitorului, eseistului și omului de cultură Constantin Ţoiu. Pentru mine şi colegele mele a fost un prilej în plus de a-l readuce în atenţia publicului larg pe marele scriitor, dar mai ales de a-l face cunoscut în rândul elevilor din municipiul nostru prin organizarea mai multor evenimente.
Primul şi cel mai important pas a fost tehnoredactarea textelor scrise de Constantin Ţoiu despre Urziceni, în vederea editării cărţii „Amintiri dintr-un veac”. Această cărticică a avut menirea să bucure cititorul cu savuroasele întâmplări petrecute în municipiul nostru, pe vremea când era doar un „târg prăfos”, dar şi să îl informeze cu privire la vizitele pe care marele prozator le-a făcut în urbea sa natală, povestite de diverse persoane care au intrat în contact cu domnia sa, împletite cu părerile acestora despre personalitatea scriitorului.
Chiar dacă cunoşteam textele, redactându-le au prins un alt contur şi m-am simţit mai apropiată de Constantin Ţoiu, simţind o nostalgie şi o duioşie greu de descris în cuvinte, un sentiment unic iscat din bucuria de a mă fi născut şi de a fi copilărit în aceleaşi locuri cu marele prozator, 45 de ani mai târziu. Am putut vedea târgul Urzicenilor din vremea copilăriei şi adolescenţei lui Tică (cum îi spuneau apropiaţii), „un târg aproape faulknerian” în care trăiau laolaltă alături de majoritarii români, greci, evrei, armeni, sârbi, bulgari, în înţelegere şi armonie, determinate mai ales de „onestitatea îndeletnicirilor lor”. Membrii comunității de romi erau trataţi cu același respect aici, ei fiind vestiţi lăutari care erau nelipsiţi de la evenimente vesele ori triste, sau pricepuţi fierari.
Am mers „la pas” prin amintirile prozatorului, am trecut pe lângă fierăria La Spiridon, pe lângă bodega La Ionel şchiopul, pe lângă binecunoscutul Monument al Eroilor şi am simţit aroma care venea de la Cafeneaua lui nea Luca. Am văzut, de asemenea, Renaultul rablagit al lui nea Toma cu care făcea curse Urziceni -Bucureşti şi invers, drum parcurs în 5-6 ore din cauza repetatelor pene de cauciuc sau de motor. L-am cunoscut pe domnul Tomescu, proprietarul primului cinematograf din Urziceni, care avea o înfăţişare înfricoşătoare, fiind veşnic plin de ulei pentru că repara maşinăria de proiecţie şi din această cauză un film putea dura zece ore. Am văzut-o pe diafana Coca Rădulescu, „frumoasă şi imaterială”, aşteptându-l cu privirea visătoare în poarta casei sale pe marele poet Lucian Blaga, venit special pentru ea în urbea modestă, atras de aerul ei melancolic, nelumesc… L-am văzut pe Tică, viitor student la Facultatea de Litere și Filosofie, alături de Lică, cel mai bun prieten al său, viitor student la Medicină, stând într-o zi de vacanţă pe care ei au simţit-o ca fiind ultima înainte de „intrarea lor în lume” şi luându-şi adio de la bucuriile lor de băieţi liberi şi fără griji. L-am cunoscut pe prizonierul rus Vasea, care întrebat fiind cum găseşte el ţara noastră a răspuns: „Niet Kultur”, arătând prin aceste două cuvinte cât de importantă este educaţia şi cultura pentru o naţiune…
Dar ceea ce mi-a stârnit cel mai mult sentimentul de mândrie că aparţin acestor locuri a fost faptul că, atunci când a trebuit să povestească o zi din viaţa lui (29 aprilie) pentru revista „Lettre internationale”, scriitorul a revenit acasă pentru a-şi găsi inspiraţia. Şi sub pretextul că se gândeşte la discursul pe care îl va ţine când îi va fi înmânat titlul de Cetăţean de Onoare, a trecut în revistă toate lucrurile minunate pe care i le-a dat urbea lui natală, sfârşind cu o întâmplare hilară, în care un soldat din trupele sovietice îl întrebase pe primarul de atunci: „Kuda Berlin?” (Unde e Berlinul?), iar acesta i-a arătat cu brațul întins spre satul Bărbulești, făcând astfel o „glorioasă confuzie”… Am putut simţi mândria scriitorului că este fiu al Bărăganului, al acestei câmpii atât de rodnice că, aşa cum spune în câteva din scrierile sale, atunci când ploua aici se dădeau peste cap toate bursele din Europa şi că în nămolul pomenit de Ion Ghica în Scrisorile sale, dacă înfigeai un băţ, peste puţin timp, rodea…
Un alt gen de activităţi au fost prezentările făcute din biografia marelui prozator şi lecturarea din textele sale elevilor care au venit în vizite organizate la biblioteca noastră. Vorbindu-le elevilor despre viaţa şi opera lui ConstantinŢoiu, am încercat să le insuflăm dragostea pentru meleagurile natale, să îi inspirăm în a-şi crea modele demne de urmat în viaţă, şi să-i facem să realizeze cât de important este să scrii despre spaţiul în care trăieşti, cât de valoroase documente de suflet pot deveni aceste scrieri pentru generaţiile viitoare. Elevii care ne-au vizitat în această perioadă au putut vedea fotografii, manuscrise şi acte care fac parte din Fondul documentar național Constantin Ţoiu, deţinut de Biblioteca noastră, care-i poartă numele din anul 2005. Aceştia au apreciat foarte mult cartea poştală trimisă de copilul Ticu părinţilor de la şcoala gimnazială din Miercurea Ciuc şi au fost impresionaţi de manuscrisele viitoarelor romane care, chiar dacă au fost dactilografiate, pe marginea foilor aveau însemnări cu scrisul de mână al autorului.
O altă activitate a constat în publicarea textelor şi fotografiilor marelui romancier pe pagina noastră de facebook şi pe blog, care au fost foarte bine primite de public. Un alt mod de a sărbători Centenarul a fost organizarea de expoziţii permanente de fotografie şi carte atât la sediul bibliotecii cât şi la unităţile de învăţământ din localitate. Mulţumim pentru promptitudine şi implicare doamnelor bibliotecare ale şcolilor şi liceelor cu care am colaborat. Fotografiile care fac parte din Fondul documentar îl înfăţişează pe Constantin Ţoiu în diferite ipostaze: împreună cu prietenii, cu familia, portrete, în călătorii, la Uniunea Scriitorilor, cu colegi de breaslă, în apartamentul său din bulevardul Elisabeta, înconjurat de cărţi, la masa de scris etc… Toate aceste fotografii, în format A 5, au putut fi admirate de cetăţenii din Urziceni în expoziția deschisă în foaierul Centrului Cultural, începând cu luna iulie.
Activitatea de comemorare propriu – zisă a avut loc în data de 19 iulie, ziua în care scriitorul și omul de cultură Constantin Țoiu ar fi împlinit 100 de ani. Au fost invitaţi domnul Radu Voinescu, preşedinte al Filialei Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul Corneliu Vasile şi profesorul Titi Damian, care au vorbit despre opera domnului Ţoiu. Astfel, cei prezenţi au putut afla că a fost un scriitor cu o personalitate distinctă, cu un spirit polemic redutabil, un prozator cu un stil original, lansat târziu, cu cel puţin un roman de mare clasă – Galeria cu viță sălbatică, apărut în 1976 – apreciat atât de public, dar şi de criticii literari. Talentul scriitorului în elaborarea discursului este relevant, personajele vorbesc în mod natural, folosind o limbă română de mare frumuseţe, puritate şi nobleţe. A fost de asemenea subliniat curajul prozatorului de a trata subiecte care ar fi putut să aibă grave urmări pentru domnia sa, fiind scrise în perioada comunistă. La finalul întâlnirii am ascultat cu interes intervenţia domnului profesor Ion Văduva, care de asemenea a avut cuvinte de apreciere la adresa marelui scriitor urzicenean.
Nu pot să închei fără să redau unul dintre cele mai sugestive texte din care reiese legătura de suflet a prozatorului cu târguşorul prăfuit din Bărăgan, rostit la o întâlnire cu scriitorii ialomiţeni, în 1993: ,,Oricâte locuri ai vedea, cel mai important şi emoţionant loc – dacă ai ceva de spus – rămâne cel pe care ai văzut oamenii prima dată. Pentru mine, la 10, 12,14 ani Urziceniul era centrul lumii.’’
Aşadar, de aici, din centrul lumii copilului şi adolescentului Constantin Ţoiu, prin toate aceste activităţi am încercat să-i aducem Marelui nostru concetățean un sincer şi binemeritat omagiu.
Bibliotecar,
Carmen Neacșu