Bernard Caravia, toptangiu de vinuri și directorul unei bănci din perioada interbelică

 

BIOGRAFII DIN URZICENI

Bernard Caravia, toptangiu de vinuri și directorul unei bănci din perioada interbelică


L-am rugat pe Domnul Gabriel Pletea să îmi spună câte ceva despre acest om, care a trăit în Urziceni. Știam că a avut o viață foarte interesantă, demnă de un roman… Iată ce am primit de la Dl Gabriel Pletea:

Cinis et Umbra Sumus

Suntem cenuşă şi o umbră,/ Suntem un pumn de ţărână,/ Dar avem chipul Celui Divin/ Viaţa ne este ‘n-a Sa mână/ Şi-n harul sfânt să rămână/ Să i-o predăm Lui pe deplin.”

(Flavius Laurian Duverna)

Cinis et Umbra Sumus”, citat repetat în multe rânduri de Eminescu în proza sa literară cu profunzimea semnificației. Astfel trec și trecem lăsând doar amintiri, doar chipuri din ce în ce mai îmbătrânite, doar întâmplări și evenimente, doar povești și mici istorioare. În urbea cu pământul cuprins de urzici a locuit cândva un personaj a cărui poveste este destul de interesantă, pentru că putem cu ușurință sa adăugăm multe citate celebre pe tot parcursul vieții sale. Personajul despre care vorbesc este Bernard Caravia, născut pe la 1886 (?), grec la origine și probabil fiul unui alt personaj controversat, Vasile Caravia, căpitan in Eterie, societate secretă care avea ca scop eliberarea creştinilor (cu precădere a grecilor) de sub stăpânirea otomană şi întemeierea unor state creștine libere, îndeosebi a unei Elade libere (frontierele acesteia nefiind specificate, dar se spera tot înconjurul mării Egee şi capitala Constantinopol, conform “Marii Idei”).

Acest Vasile Caravia era căpitan in oastea lui Alexandru Ipsilanti, fiul domnitorului Constantin Ipsilanti al Munteniei, devenit epitrop general al Eteriei. Pe acest Vasile Caravia îl regăsim prin documente in diferite acțiuni ale sale de prin București, Târgoviște, Pitești, Focșani, Galați. Amintesc aceste istorii pentru că are o anumită importanță pentru Bernard Caravia, personajul pe care doresc să îl creionez. Se mai spune că era un bețiv notoriu, dar nu știu ce însemna bețiv notoriu la vremea aceea, când lumea era mult mai ponderată iar informațiile se propagau mai greu, așa că poate însemna că era foarte rezistent la băutură, dar mai repede acțiunile lui, de multe ori vehemente, nu puteau fi explicate decât dacă ar fi fost băut, fapt care se întâmpla des soldaților din prima linie.

Bernard Caravia era un om cu studii economice în Franța, la școli de înalt prestigiu, aprecia disciplina și educația și pregătirea temeinică pe domeniul pe care ți-l alegeai. Această instruire riguroasă, preluată probabil de la tatăl său ca și fratele său Nicolae Caravia, care a ales domeniul muzical și care a urmat celebrele școli muzicale ale epocii respective tot din Franța. O perioadă destul de scurtă Nicolae Caravia a locuit in București, unde l-a acompaniat pe George Enescu, dar îl regăsim în documente aflate în fondul George Enescu, cu recitalurile sale de pian în 1915 la Iași, Oradea și București, dar și prin 1927 în Spania și Portugalia și SUA, când în cadrul acestora a răsunat în primă audiție absolută Sonata a III-a pentru pian și vioară op. 25 „în caracter popular românesc” de Enescu. Pe la 1930, Nicolae Caravia s-a reîntors in Franța, unde s-a recăsătorit, locuind in Marsilia (al doilea cel mai mare oraș din Franța) și a devenind armator de nave.

Bernard Caravia locuia în București, iar ca economist apreciat participă in 1912 la înființarea Băncii Viticole, care era una din multele bănci administrate prin consorțiu cu BNR. Marile bănci au avut totodată și participații individuale, contribuind astfel la întărirea organizațiilor de credit provinciale și valorificând bogățiile din zonele în care activau. În 1922, participațiile prin consorții bancare sau o singură bancă la întreprinderi se ridica la peste 400, Banca Românească și Marmorosch ocupând pozițiile fruntașe cu câte 75, respectiv 61 de participații.

Bernard Caravia a fost director al sucursalei din București al Băncii Viticole, care avea sucursale și la Focșani, Drăgășani sau Cernăuți. Numărul băncilor a crescut de la 215 în 1918 la 1.122 în 1928, la care se adăugau și cele 4.743 de bănci populare. Bineînțeles că prin 1930 sistemul bancar a început să se restrângă, Banca Viticola fiind preluată de alte bănci. Banca Viticolă fiind in consorțiu cu Banca Națională, își avea sediul cel puțin in București (unde era Bernard Caravia) în spatele fostului și actualului sediu al BNR.

În acest palat (construit în stilul neoclasic francez) funcționează acum Camera de Comerț şi Industrie a Municipiului București, dar cum spuneam, a funcționat o vreme si Banca Viticolă, unde director era Bernard Caravia. Palatul bursei a fost construit între anii 1906 – 1912 pe locul unde fusese odinioară Senatul României. De la 1955 până în 2012 a fost și sediul Bibliotecii Centrale de Stat, respectiv Naționale.

Marmorosch Blank a fost una dintre primele bănci înființate în România și a avut un rol esențial în dezvoltarea sistemului bancar autohton. A fost implicată în obținerea independenței României, fiind inființată la 1848. Ca urmare a crizei economiei mondiale din 1930, Banca Marmorosch Blank a intrat în incapacitate de plată și nu a mai putut face față cererilor de restituire a depozitelor, intrând în stare de faliment. Banca Națională a României a intervenit puternic pentru a o salva, preluându-i debite insolubile și acordându-i credite preferențiale. În anul 1948, la 100 de ani de la înființare, a fost naționalizată.

Am amintit despre Banca Marmorosch și pentru importanta ei deosebită in istoria tării, dar și pentru această criză mondială, care a dus la desființarea totală a Băncii Viticole chiar cu câțiva ani înainte.

Dar, ce l-a atras pe acest renumit economist, director al sucursalei București a unei Bănci aflată în plină dezvoltare la micul și liniștitul târg al Urziceniului? De fapt, nu a fost Urziceni decât ulterior, prima dată a fost Buzăul, multele și gustoasele podgorii ale Râmnicului până în zona Focșanilor, unde așa cum arătam fusese sediul Eteriei și unde pe lângă comunitatea greacă se înființase și o comunitate evreiască, care avea legături strânse cu Banca Marmorosch din București, bancă cu patroni evrei. Poate avem o altă viziune asupra versurilor din Hora Unirii (Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inimă română) publicată în 1856 și cântată la Focșani, unde erau mai multe comunități. Inima română era importantă, nu etnia din care proveneai.

In drumurile sale de verificare a prețurilor și de colaborare cu proprietarii de podgorii, a întâlnit în zona Buzăului o fată de aproximativ 16 ani căsătorită cu un moșier de pădure și care abia născuse un copil. Fata se numea Elena, iar Bernard avea o slăbiciune la numele acesta, pe moșier îl chema Mihail Buiculescu, iar pe micul prunc il botezase Vasilică, conform tradiției din familie, căci dacă pe tată îl chema Mihai pe fiu il chema Vasile si invers, o tradiție inspirată tot dintr-un spirit bizantin. De fapt, Bernard Caravia avea și o soră care avea numele de Elena, el fiind cel mai mare dintre frați, după care veneau Nicolae și Elena. Dar, cum spuneam, această fată Elena Buiculescu a devenit pentru Bernard Caravia o muză, o adevărată sursă de respirație necesară vieții. Elena Buiculescu provenea dintr-o familie cu mai mulți copii, doi frații mai mari și două surori mai mici. Unul din frații acesteia era chiar un pic mai mare și decât soțul Elenei Buiculescu, Mihail. Acestea erau extrem de încântați de faptul că Bernard o diviniza pe sora lor, pentru că sperau ca aceasta să îi răsfețe cu daruri de la Caravia, sau chiar acesta să îi introducă în afaceri și să îi finanțeze. In fața acestui viitor luminos stătea tânărul moșier de pădure, 21 de ani, care oricum nu putea să transforme fiecare clipă in care era prezentă soția sa Elena în momente de neuitat presărate cu cadouri rafinate și elegante aduse de Bernard din călătoriile acestuia. Mihail era cu pădurile, cu animalele din ele cu problemele acestora de zi cu zi. Caravia în schimb era educat in Franța, șarmant, cu o statura robustă, dar și înalt, atrăgător, convingător, avea arta negoțului, avea credința că el va fi mereu învingător (probabil de la tatăl său) și de aceea știa cât să ceară fără ca partenerul să se simtă jignit sau umilit. Trebuia ca în relația cu partenerul să stea la masă și să se ridice prieteni. Nu vorbea de nimeni de rău și nu participa la bârfe, se ridica si pleca, nu voia să fie influențat de părerile altora. Nu avea prieteni decât de muncă, adică colaboratori și afaceriști, în rest singurii în care avea încredere sunt cei din familie. Dar, acest comportament era cam general în societate. Nu deschidea niciodată discuția decât dacă îi era de folos și rareori cu oameni sub treapta sa socială. Avea mult bun simț și multă demnitate iși respecta cuvântul, era foarte parolist.

Mihail Buiculescu moare subit, dar nu ne întâmplător. Trupul său este găsit în pădure în urma unei partide de vânătoare și astfel Elena Buiculuscu rămâne singură, cu un copil de câteva luni. Caravia, deși era un mare amator al vânătorii, nu are nici o legătură cu acest accident. Nu era in țară și nici nu era în acea partidă vreun prieten de-ai lui. Moartea acestui tânăr era spre satisfacția fraților mai mari ai lui Elena Buiculescu, și astfel încă o dată Caravia avea calea deschisă către persoana pe care o iubea. Imediat a cerut-o de soție și a preluat toate atribuțiile în calitate de soț. Copilul Vasile Buiculescu era născut in 1902, mama lui Elena Buiculescu avea în jur de 16 ani, deci ea era născută 1886, iar Bernard Caravia era cu cel puțin 20 – 25 de ani mai mare, deci era născut in 1866 – 1861.

Și de abia acum începe o nouă poveste in micul târg al Urzicenilui. Nemulțumit de influența pe care o manifestau frații cei mari ai lui Elena Buiculescu, noul soț cumpăra un teren în Urziceni, în anul 1911, devenind cetățean al ocolului Urziceni, ulterior mai cumpără un teren pe strada sublocotenent Ecaterina Teodoroiu nr 10 (actualmente Rozelor) în anul 1923. În anul 1924 vinde fiului său vitreg Vasile Buiculescu un teren de grădină. În anul 1923 a început construcția unei case, care există și acum.

Pe lângă activitatea la Banca Viticolă, Bernard Caravia a observat că perioadele cu necesități de vin sunt diferite și cu prețuri diverse, situație de care poate profita și financiar. Deci, a construit un depozit viticol pe terenul cumpărat, devenind toptangiu de vinuri, aceasta colaborată cu presimțirile sale economice referitoare la criza economică din 1930.

Bernard Caravia a mai avut doi copii cu Elena, pe Gheorghe (Gigi) Caravia și pe Olguța (Guța) Caravia. Gigi a studiat și a devenit inginer drumuri și poduri, iar Olguța s-a căsătorit cu un ofițer de aviație. De la începutul căsătoriei, Elena locuia din ce în ce mai mult timp la București, mai întâi la sora lui Bernard, când acesta pleca cu tranzacțiile de vinuri, apoi când copii au crescut, Elena locuia la fiica sa Guța, care avea soțul aviator plecat în misiunile de luptă.

Bernard era îndrăgostit de Urziceni, îi plăcea liniștea și lucrurile simple, mai ales acum, când începea să îmbătrânească. Criza financiară, apoi manevrele de război i-au redus dramatic situația financiară. El trăia însă cu credința că va învinge întotdeauna.

Copiii. Vasile Buiculescu era contabil autorizat pe regiunea Brăila, Gigi Caravia inginer cu proiecte de succes și Olga cu o căsătorie frumoasă. Așa că, și-a propus să redevină același șarmant, același învingător nepereche. Când se întorcea în București din turneurile de afaceri pentru a se regăsi în ocolul Urziceni, a dorit să o surprindă și s-a reunit la un joc de noroc care trebuia să-i aducă momentul în care să savureze gustul dulce al învingătorului. Jocul a început și cu suișuri, cu câștiguri, dar și cu pierderi uneori foarte usturătoare. Si totuși, momentul acela de succes care a venit pe tot parcursul vieții trebuia să vină. Și iar se relua jocul, pentru că… poate acum. Și iar și iar. S-a pus la joc, și vinuri, și acțiuni, și casa din București, și casa din Urziceni și chiar marea lui iubire, pe soția lui. Momentul acela nu a venit, nu a mai fost învingător. A venit doar dimineața cu un Bernard Caravia extrem de sărac. Bernard Caravia nu înțelegea noua conjuctură, era același ca și ieri, dar fără putere. Totul se năruise și afară și înăuntru. Totul într-o singură noapte. Și iubirea lui era pierdută. Nu mai avea nimic, chiar nimic.

Aflând ce se întâmplase, Vasile Buiculescu iși recumpără mama, pe Elena, recumpăra și casa de la Urziceni, de fapt achită creanțele celor care le obținuseră. Relația familiară intre Bernard și Elena s-a deteriorat ireversibil. O perioadă mult mai lungă, Bernard locuia la Urziceni iar Elena la București. Mai des venea Vasile și rar Olga cu mama sa. Treptat, îl copleșea nedreptatea ce o făcuse, deznădejdea, irealul situației. Stătea și privea peste gard și îi sclipeau ochi privind oamenii simpli care isi împărțeau bucate proaspete de sărbători. Nu vorbea cu aproape nimeni, căci aștepta momentul de învingător, dar acesta îl părăsise total, lăsându-l în suflet cu o umbră. Cinis et Umbra Sumus.

În 1937 Bernard Caravia a murit. E îngropat în cimitirul din Urziceni, figura 2 pe stânga (cred) al 4 mormânt. În 1942 a murit și Vasile Buiculescu, sunt amândoi în același loc. În 1951 a murit, într-un spital de la bariera Vergului din București, și soția lui Bernard Caravia, Elena. Cancer la piele. E îngropată în București.

Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Tu ai călcat moartea. Și pe diavolul l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii tale. Tu Însuţi, Doamne, odihneşte sufletele adormiţilor robilor tăi. În loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală au săvârşit ei cu cuvântul, cu lucrul, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-le lor!”

Cu mulțumiri domnului Gabriel Pletea,

Nicolae PETRACHE

 


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved