Mihai Marcu nu face nici o derogare de la principiile sculpturii tradiționale, fie că exprimarea sa se petrece în zona figurativului interpretat, abstracționismului ori discursului academic. Artistul parcurge aproape integral secolul XX, fiind și martorul avangardelor de acum. Transformările pe care gândirea artistică modernă le comportă sunt prezente ca direcție generală în opera sa, care și-a ales formule personale de reprezentare. Fluturii sunt reflexul acestor norme de stilizare a formei prin care sculptorul sugerează zborul lor grațios, dar și o comparație cu renașterea spirituală a fiiinței. Făcându-le monumente nemuritoare acestor fragile insecte neasemuit de frumoase și care trăiesc atât de puțin, artistul comentează în marmură sufletului metamorfozat în experiențe existențiale înnoitoare și însăși viața.
Geometria aripilor, unghiurile colțuroase cu vârfurile în sus, cu tăieturi adânci în marmură, sugerând ascensiunea și zbaterea, se supun aceleiași sinteze specifice lucrărilor lui Mihai Marcu. Forma plană, care străpunge spațiul, este prezentă în contextul unor sculpturi ce dau impresia de masivitate, având uneori zone vibrate prin cioplire, aspectul cubic, de greutate al unor structuri, oscilând cu cel de plutire. Elaborarea compozițiilor se petrece prin reasamblarea vizuală a componentelor imaginate pornind de la model, prin compunerea și descompunerea fluturilor în variante. Aripile sunt multiplicate și esențializate ca registru simbolic, prin simplificarea formei și păstrarea impulsului vizual generat de ansamblu. Fluturii marchează preocuparea sculptorului pentru destinul uman, continuată în ciclul de compoziții ˶Icar„. Acesta ilustrează cele două ipostaze ale personajului mitologic, zborul și căderea, fiecare cu variante arătând nenumăratele căutări de reprezentare ideală a ascensiunii și eșecului, printr-o paralelă între două tipuri de aspirație. Aripile, ca esență a vieții sunt reconstruite asemeni reminiscențelor unei arheologii anatomice. Supuse unei tensiuni poliaxiale, formele corespund prin dispunere verticalității, efectul fiind în acord cu trăirea dramatică. Atenția acordată subiectului, ca temă aparținând esențelor emoționale ale omului, o putem rezuma drept un eseu al sculptorului despre echilibrul interior, despre depășirea limitelor, despre destin.
Ana Amelia Dincă