ARTA PRELUCRĂRII LEMNULUI ÎN ROMÂNIA

Muzeul Național al Agriculturii prezintă:

ARTA PRELUCRĂRII LEMNULUI ÎN ROMÂNIA

Arta lemnului este o prezenţă constantă în istoria şi viaţa poporului român, în toate provinciile istorice, cu un specific propriu şi cu realizări de înalt nivel artistic în diferite zone şi centre specializate, care au îmbogăţit permanent patrimoniul cultural al poporului român. Prelucrarea lemnului, începând cu obţinerea şi transportul diferitelor esenţe (lucrul la pădure sau pădurăritul, corhănitul, plutăritul etc.), apoi, mai ales în cadrul specializării unor meşteşuguri pentru realizarea de construcţii (locuinţe, acareturi gospodăreşti, instalaţii tehnice populare), pentru confecţionatul mobilierului şi al diferitelor obiecte de uz şi unelte, prezintă un interes deosebit atât prin folosirea tehnicilor în modul cel mai propriu în raport cu însuşirile lemnului ca materie primă, cât şi prin destinaţia sau folosinţa produselor respective.

Cunoaşterea tehnicilor şi procedeelor de prelucrare şi de decorare a uneltelor folosite în acest scop, precum şi a meşteşugurilor ca atare, face posibilă înţelegerea gradului de dezvoltare şi specializare în cadrul acestui important domeniu al culturii şi artei populare româneşti. În trecut, dacă în cadrul gospodăriei cu caracter autarhic, ţăranul român îşi confecţiona singur o serie de obiecte de uz curent, constatăm că, pe măsura dezvoltării istorice, s-au diversificat o serie de meşteşuguri specializate, pe care le aflăm reprezentate încă într-o măsură destul de mare până la mijlocul secolului al XX-lea în diferite zone şi centre. Între aceste meşteşuguri şi acești meşteşugari, pot fi menţionaţi, în primul rând, dulgherii, ca meşteri ai arhitecturii, constructori de case şi acareturi, de diferite instalaţii tehnice şi monumente, apoi tâmplarii, care confecţionează, într-o gamă atât de mare, diferite piese de mobilier pentru interioarele caselor. Adeseori, dulgherii confecţionează şi unele piese de interior, îndeosebi mobilele fixe, iar tâmplarii, la rândul lor, unele părţi funcţionale ale construcţiilor (uşi, ferestre etc.), aşa cum de confecţionarea anumitor piese de mobilier, lucrate din fag mai ales, se ocupă aşa-numiţii „rudari” şi „lădari”.

Pentru confecţionatul şindrilei, a şiţei din brad, sau, mai rar, din stejar sau alte esenţe lemnoase, s-au specializat ca meşteri, şindrilarii. Se adaugă acestora butnarii sau dogarii, pe care-i găsim de obicei în zonele de munte, unde au la îndemînă bradul ca materie primă, sau mai jos, în zona colinelor, stejarul ori fagul, din care fac doagele pentru vase şi care trăiesc de obicei în grupuri mari în unele centre rurale, de unde duc marfa lor (butoaie, găleţi etc.) la târguri, sau prin ţară, pe trasee statornicite. Cei care confecţionează linguri, fuse, căuce şi troace sau alte vase din esenţe moi, prin cioplire, sunt, chiar și până astăzi, cei mai numeroşi, putând fi întâlniţi în toată ţara la târguri. Şi în cadrul acestora, remarcăm deosebiri în specialităţi (de exemplu, cei care fac linguri sau cei care confecţionează fuse cu un „strung” rudimentar, dar ingenios etc.). Meşterii care lucrează instrumente muzicale, îndeosebi fluiere, din lemn de cireş sau din alte esenţe, se întâlnesc de regulă mai rar, însă putem cita în această privinţă meşterii tulnicari.

Este demn de reţinut faptul că, în ceea ce priveşte uneltele principale de prelucrat lemnul, îndeosebi pentru construcţii, ele sunt în mare parte aceleaşi, aproape identice ca formă cu cele descoperite în cadrul săpăturilor arheologice în unele din cele mai importante aşezări dacice, vechimea şi identitatea unor unelte de prelucrat lemnul fiind remarcată de cei mai mulţi specialişti. Aşa cum remarcă Const. C. Giurescu: ,,Prima dovadă de netăgăduit a prelucrării lemnului este existenţa uneltelor dacice de dulgherie: ferăstraie mici de mină, topoare, cuţitoaie, dălţi etc. chiar existenţa unor ateliere de dulgherie care confecţionau pluguri, vase de bucătărie, linguri, furci pentru fin, lopeţi, furci de tors, fuse, războaie de ţesut etc.; sec. XV-XVI-XVII, documente atestând meşterii în lemn din Moldova şi Ţara Românească: se menţionează chiar satul de meşteri de case Lucianii (Muntenia) care sînt scutiţi la 1 iulie 1625 de toate dările”. Cu privire la vechimea procedeelor tehnice aplicate în arta lemnului, s-a afirmat şi demonstrat faptul că, deşi unele se regăsesc pe ceramică încă din neolitic, ele aparţin şi sunt specifice prelucrării şi decorării lemnului, unde au şi fost folosite mai întâi.

Cunoaşterea esenţelor şi a tehnicilor folosite apare ca o necesitate pentru înţelegerea meşteşugului şi artei populare tradiţionale a lemnului. Folosirea esenţelor lemnoase în modul cel mai potrivit scopului, în funcţie de calităţile lemnului – duritate, rezistenţă, elasticitate, structura fibrelor, culoare etc. – şi aplicarea anumitor tehnici de prelucrare şi decorare explică, într-o largă măsură, trăsăturile stilistice şi calităţile artistice ale obiectelor. Ca regulă generală, pentru toate esenţele lemnoase (cu excepţia nuielelor care se împletesc), este aceea de a tăia arborii în lunile de iarnă, când aceştia au sevă mai puţină, iar rezistenţa fibrelor este mai mare, urmând apoi uscarea pentru un timp cât mai îndelungat a materialelor. Alegerea, tăierea la timp şi uscatul natural al lemnului de diferite esenţe, destinat unor întrebuinţări precise, sunt, la fel, reguli născute din practică şi experienţă îndelungată, ceea ce contribuie la reuşita prelucrării corespunzătoare şi obţinerea unor efecte artistice, la care concură deci calităţile esenţelor lemnoase, uneltele şi tehnicile de lucru, subordonate intenţiei şi talentului creatorului popular.

Specialiştii clasifică lemnul în două mari categorii: esenţe moi şi esenţe tari, cărora li se aplică tehnicile de prelucrare corespunzătoare, ţinând seama şi de folosirea lor pentru obiectele cele mai potrivite ca atare. Între esenţele moi se numără, între altele: bradul, alunul, mesteacănul, salcia etc., iar dintre cele tari: fagul, frasinul, arţarul, jugastrul, ulmul, arinul, părul, cornul etc., din care se lucrează unelte, mobilier, vase etc., în timp ce stejarul este întrebuinţat mai cu seamă la arhitectură. În numeroase zone şi centre, se foloseşte coaja de cireş, mesteacăn, tei etc. pentru obiecte gospodăreşti de mai mici dimensiuni (de exemplu, sărăriţe, cutii) şi pentru unele instrumente muzicale, îndeosebi. De fapt, tehnicile de prelucrare şi decorare a lemnului se împart în două mari categorii, respectiv cele prin care nu se intervine în masa lemnoasă, ci se obţin forme şi chiar elemente cu caracter decorativ cum ar fi încovoierea, împletirea sau înfăşurarea, şi cele caracterizate prin intervenţia directă în masa lemnoasă.

Ar mai fi multe de povestit dar voi conchide prin a vă invita să vizitați expoziția permanentă ”La pas prin lumea satului”, unde, la etaj, veți putea admira ”Atelierul de tâmplărie”.

Muzeograf Marian ION


Copyright 2022 - Ziarul Ialomița - All Rights Reserved