Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Arta lucrului în lemn
Lemnul este o materie primă esențială, ce l-a ajutat pe om să supraviețuiască, oferindu-i posibilitatea de a-și face adăposturi, obiecte casnice și de lucru, obiecte care să îi asigure un trai mai bun. Uneltele descoperite de arheologi denotă faptul că, încă din Evul Mediu timpuriu, a existat o așa-zisă breaslă a meșterilor lemnari, motiv pentru care putem spune că ei se diferențiau prin anumite meserii sau specializări, iar aici se pot enumera strungarii, dulgherii, butnarii, rotarii, tâmplarii, podarii, blidarii, albierii, crucerii, spătarii, covatarii, fusarii, lingurarii etc.
Înaintașii noștri erau preocupați și de valorificarea artistică a lemnului, fapt demonstrat prin dezvoltarea ornamentelor populare, cu motive geometrice (rombul, cercul, linii, valuri), dar și zoomorfe sau astrale (șarpele, soarele, stele etc.). Cele mai utilizate soiuri de lemn folosite erau: salcâmul, nucul, gorunul, cireșul, bradul, pinul. Până la apariția, în secolul al XIX-lea, a fabricilor și a mașinilor cu aburi de tăiere a lemnului, uneltele folosite erau confecționate manual.
Din analiza mărturiilor istorice și a datelor etnografice colectate de-a lungul timpului de pe teren, dar și a terminologiei pieselor de lemn, rezultă că străvechea îndeletnicire a prelucrării lemnului era practicată predominant de către bărbați, rămânând una dintre ocupațiile de bază ale poporului român, care a supraviețuit până în zilele noastre, ajungând la rang de artă, în special în zona Maramureșului, datorită materiei prime folosite, a frumuseții și structurii gamei locale a lemnului, dar mai ales datorită talentaților meșteri populari.
Vă prezentăm astăzi un scaun de tras șindrila, care se află în colecția de unelte de tâmplărie a Muzeului Național al Agriculturii. Acesta este un obiect de uz gospodăresc, care se folosea în atelierele de tâmplărie rurale din acele vremuri și era folosit pentru confecținarea șindrilei sau șiței, atât de necesară la învelirea caselor și a lăcașurilor de cult.
Placa de bază (scaunul) este construită dintr-un dulap din lemn de fag lat de 220 mm și gros de 50 mm, cioplit pe ambele fețe, cât și pe părțile laterale. La ambele capete s-au practicat, cu ajutorul unui sfredel, câte două orificii, cu diametrul de 30 mm, în care sunt introduse cele patru picioare care poziționează orizontalitatea scaunului. La partea din față a scaunului, se montează, prin încastrare, șaua, care se sprijină pe un suport placă, de asemenea încastrat în scaun. Blocarea pieselor de lemn se face prin fixare cu bolțuri de lemn. Pe șaua scaunului este un canal în care este introdus capul de cal, montat printr-un bolț de lemn, având posibilitatea de rotire în plan vertical.
Lucrătorul sau tâmplarul care se ocupa de confecționarea șindrilei stătea așezat pe scaunul de tras șindrilă, cu fața către capul calului, prinzând pe rând fiecare scândură, obținută prin despicarea cu barda, și introducând-o între șa și capul calului. Acestea erau strânse și imobilizate prin apăsarea cu ambele picioare pe talpa de acționare. Astfel, erau posibile fățuirea cu ajutorul cuțitoaiei și ascuțirea lor la unul dintre capete cu horjul. Se obțineau în acest mod șindrile de forme regulate, care permiteau o excelentă așezare pe acoperișuri de case, specifice Maramureșului îndeosebi.
Acesta a fost achiziționat în anul 1992 și provine din localitatea Râșnov, județul Brașov, datând de la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind expus în secțiunea „Tâmplărie” a expoziției permanente LA PAS PRIN LUMEA SATULUI.
Muzeograf Marian Ion
Foto: Elena Slujitoru