Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:
Aria de treierat
Treieratul arhaic tradițional se practica fie pe arie, în fața casei, fie în alt loc amenajat pe câmp, chiar în locul unde era cultura de grâu. În zona de sud, dar și în alte zone submontane ale țării, îmblătitul arhaic era destul de răspândit, prin procedee denumite treierat, îmblătit sau dumicat, prin acestea înțelegându-se scoaterea propriu-zisă a boabelor din spice.
O atenție deosebită o aveau țăranii la amenajarea armanului sau ariei de treierat. Această operațiune era în strânsă legătură cu felul muncii, cu îmblăciul sau cu animalele de muncă. Pentru ambele cazuri, se alegea un loc mai redus ca dimensiune, dacă se executa manual, sau mai mare, dacă se executa cu animalele.
Când aria era de dimensiuni mai mici, aceasta se lipea cu bălegar de vite, amestecat cu pământ galben, pentru a nu crăpa în timpul treieratului și pentru a nu se umple semințele de praf. Dacă aria era mai mare, atunci doar se curăța pământul de praf și de buruieni, se netezea și se stropea cu apă, după care se bătătorea foarte bine, astfel mărindu-i rezistența în timpul treieratului.
Din relatările izvoarelor scrise ale vremurilor apuse, se pot distinge mai multe procedee de îmblătit: îmblătitul cu îmblăciul, îmblătitul cu animalele, îmblătitul cu dosca, sania sau dicania cu cremene și rame metalice.
Îmblătitul cu îmblăciul este o fază de muncă primitiv executată, de scoatere a boabelor din spice cu ajutorul acestui instrument de mare vechime, dar și de mare răspândire la majoritatea popoarelor din Balcani. Această unealtă rudimentară este formată din două părți, cu denumirea de hadarage, care nu sunt altceva decât două bețe cu adâncituri (crestături) la un capăt, legate între ele cu ajutorul unei curele foarte rezistente, numită potâng.
Îmblăcitul cu îmblăciul era mai puțin extins în zonele de sud ale țării, el fiind specific zonelor muntoase sau submontane, cu agricultură și cultură restrânsă, zona de sud fiind una cerealieră prin excelență. Cu îmblăciul se îmblătea fie în doi, fie în patru, executanții fiind așezați față în față, doi câte doi, bătând ritmic grâul care se așeza sub forma unui pătrat, cu spicele în interior.
La îmblătitul cu ajutorul animalelor, aria de treierat avea fixat în centru un stâlp gros, numit stejer, de care se lega o funie sau un lanț până la gâtul animalului, care era mânat peste spice. Pe arie, snopii erau așezați sub forma unui cerc, cu spicele către interior, iar calul sau animalul de lucru era mânat roată peste ele. Spicele se îmblăteau de la margine spre centru și
invers.
Dacă grâul nu era așezat snopi, plantele se așezau într-un strat care trebuia să fie egal pe toată suprafața ariei de treierat. Această mișcare a animalului, de la margine la centru și de la centru către margine, se numește o funie. În procedeul de îmblătire, foarte cunoscut în sudul extrem al țării încă din cele mai vechi timpuri, populația locală care se ocupa cu acest meșteșug folosea și unele unelte tradiționale specifice, care erau trase peste spice de către animale. Acestea se numeau tăvăluguri,valuri și armanduri.
De asemenea, sunt atestate și tăvăluguri de lemn în care erau bătute cuie. Încă din primele decenii ale secolului nostru, în Câmpia Română și în Dobrogea, erau cunoscuți așa-zișii armangii. Aceștia erau, de fapt, țărani săraci sau cu pământ puțin, dar cu spirit întreprinzător, care mergeu din sat în sat, cu doi sau patru cai înhămați și cu armandul în codârla căruții sau carului. Ei primeau o parte din produsele treierate, sub formă de troc, pentru munca prestată. La sfârșitul perioadei de treierat, armangiii se întorceau la satele și familiile lor cu căruțele sau carele pline de bucate. Armangiii erau foarte cunoscuți și solicitați, ca atare, în toată Câmpia Dunării.
Tehnicile tradiționale de secerat și treierat pot fi văzute în expoziția permanentă La pas prin lumea satului, la parterul Muzeului Național al Agriculturii
Muzeograf Marian Ion
Foto: Elena Slujitoru