Începând cu data de 04.10.2021, ora 00.00, pentru o perioada de 14 zile, pentru orașul Amara, județul Ialomița, se instituie măsura de carantinaă zonală.
Vă informăm că, prin grija administrației publice locale și a Inspectoratului de Poliție al Județului Ialomița s-a stabilit ca și cale de circulație pentru tranzitarea zonei orașului DN2C.
Se vor respecta prevederile Ordinului Departamentului pentru Situații de Urgența nr. 7636 din 02.10.2021.
Regula – context de învăţare a autocontrolului
Braţe călduţe
Arc perfect de curcubeu, bolţi albastre şi-nsorite îmbrăcau pădurea verde. Mai jos, printre brăduţi, braţele călduţe ale soarelui mângâiau chipurile Ursoaicei şi puilor ei, Leila şi Lulu. Precum la jucăriile de pluş, blăniţa lor, a celor două mogâldeţe, brună şi catifelată, se lăsa şi ea răsfăţată de blândele mângâieri ale mamei şi ale zorilor de zi luminoşi şi strălucitori. După cele dintâi rutine – spălatul ochişorilor, boticului, năsucului, pieptănatul blăniţei –, Leila şi Lulu îşi îndreptau alene paşii mici şi împleticiţi spre grădiniţă. Rucsacul din spatele fiecăruia ascundea creioane colorate, cărţi de colorat, dar şi micuţele şi atrăgătoarele caserole, pline cu zmeură, mustind de suc, frăguţe, la rândul lor, plinuţe. Dacă nerăbdarea nu le era pusă la încercare de ispititoarele creioane, zmeura şi frăguţele făceau să le abunde salivaţia. Neliniştea le era sortită doar… până la momentul gustării de dimineaţă, care, deşi era aproape, părea că nu va mai sosi. Încurajat de Leila, Lulu, puţin mai mic de statură, mai leneş în mişcări, înainta anevoios. Ghiozdănelul devenea parcă din ce în ce mai greu, dar mai grea, mult mai grea îi părea… ,,regula”, pe care avea s-o întâlnească la râvnitul mic dejun. Păşea şi bombănea: ,,regula, regula, regula…” Cum Leila, o fetiţă-ursuleţ puternică, frumos şi sănătos dezvoltată, cu ochişorii ageri asemenea veveriţelor, nu era preocupată de bombănitul lui continuu, îl tot îndemna să mărească pasul, atâta tot. Nu în zadar, căci ajunseră chiar la timp în grădiniţă. Intrară în clasă şi se aşezară civilizat la măsuţele frumos orânduite. La un semnal al educatoarei-ursuleţ, se prinseră într-un cerc pentru interpretarea cântecelului despre… regulă. ,,Ah, regula, din nou, regula…”, bombăni din boticu-i cât o prună Lulu. Mintea lui se lupta din greu să împace gustul bun al frăguţelor cu ,,regula”. Nevoit fiind, cânta cu ochii aţintiţi la doamna educatoare-ursuleţ, alături de ceilalţi colegi de clasă, cu mişcări uşoare, sugestive, înghiţind în sec:
,,Iată, de cum am sosit,
Printre cei asemeni mie,
Regula mi-am amintit.
De-o repet, îmi va fi bine.
Unu, doi, unu, doi,
Faceţi toţi la fel ca noi,
Trei şi patru, trei şi patru,
Ai grijă şi ţine pasu’.
De nu-mping şi nu alerg
Printre mese, scăunele,
Vor rămâne încuiate
Lacrimi, vaiet, bandajele.
Unu, doi, unu, doi,
Faceţi toţi la fel ca noi,
Trei şi patru, trei şi patru,
Ai grijă şi ţine pasu’. ”
Însufleţiţi de versurile cântecelului şi de mişcările din refren executate cu vioiciune, în vârful lăbuţelor, pe puful pernuţelor, ursuleţii au înaintat către locul indicat pentru a-și ocupa civilizat locurile la măsuţe. Gustarea de dinaintea activităţilor animă întreaga clasă. Mai ales pe Lulu. Cum frăguţele îi cuceriră de-ndată mintea şi gustul, reuşi să rămână la măsuţă, fără zvâc. Sosi timpul şi pentru o următoare activitate. Desen: temă la alegere.
Când activitatea era aproape de sfârşit, Lulu îşi aminti că are în ghiozdănel creioane colorate, mai bine ascuţite şi mai interesante. O zbughi precum o săgeată, cu ţintă precisă, uitând de… reguli; răsturnă în drumul său scăunelul altui coleg, iar piciorul lui nimeri exact în speteaza următorului scăunel. Într-o clipă, şiroaie, şuvoaie de lacrimi fierbinţi se rostogoliră de-a valma pe cei doi obrăjori ai lui, dar și pe ai celuilalt, căzut deja pe lucioasa podea. Salvarea veni de la doamna educatoare, mereu protectoare. Îi linişti degrabă sughiţul ce-i zgâlţâia puternic trupul prin blândele-i şi însufleţitele-i mângâieri. Nu numai lui, ci amândurora… Scuzele vinovatului, venind la timp şi tot la timp fiind primite, făcură minuni, şi liniştea se reaşeză deasupra întregii clase de prichindei îmblăniţi…
Alte activităţi împletite cu jocul în aer liber, la aparatele de joacă, umplură neaşteptat de bine programul. Astfel, numaidecât, amiaza sosi… într-o atmosferă de sărbătoare şi bucurie, căci… plecau rând pe rând spre căsuţele-bârlog, bine orânduite şi bine îngrijite de iubitorii lor părinţi.
Ajunşi acasă, cu gândul tot la joacă, respectară cu uşurinţă regula. O altă regulă… stabilită, de data aceasta, de mama lor. Uitând de lovitură, Lulu se porni să-şi dezbrace hăinuţele, ca apoi să le aşeze în ordine pe speteaza unui scăunel mic cât el. Numai că mişcările îi erau încete, chinuindu-l dureri cumplite la picioruşul drept, din faţă. Cu privirea înfricoşată… de ruşinea faptelor sale, ceru totuşi ajutorul mamei:
– Auuu, mamă, te rog să mă ajuţi…, auuu, auuu, te rog!
– De ce nu-ţi poţi mişca braţul, Lulu? Ce s-a întâmplat? strigă îngrijorată mama sa.
– Ştii… , nu am respectat regula… Of, regula… Am alergat şi am căzut peste speteaza unui scăunel. Ba… am lovit şi un coleg. Îmi pare rău… Ştii, mi-am cerut scuze…, scuze ce mi-au fost primite…. I-am întins lăbuţa, apoi ne-am îmbrăţişat. Am rămas chiar buni prieteni… Crede-mă, te rog, e adevărat!
Ca o minune, zâmbetul a luat locul lacrimilor de pe obrăjorii lui…
– Să-ţi spună şi Leila dacă nu mă crezi pe mine…
Leila, cu chipul îmbujorat de ruşine pentru frăţiorul ei, încercă să-i explice mamei:
– Lulu nu reuşeşte să ţină minte regula, pentru că este prea mic să înţeleagă sau pentru că… poate… o uită mult prea repede… Deşi doamna educatoare ne-o reaminteşte de fiecare dată, în fiecare dimineaţă, printr-un cântecel vesel şi jucăuş.
– Lulu, spuse mama cât mai aproape de privirea lui, să se asigure că este ascultată şi, de asemenea, să-l asigure că este ascultat, doamna stabileşte reguli şi le repetă ca să ţi le reaminteşti, din grijă pentru tine şi pentru cei din jurul tău. Te poţi accidenta şi mai rău de atât, încât să fie nevoie să mergem la spital atât cu tine, cât şi cu cel nevinovat, rănit de isprava ta. Și nu știu dacă părinţii lui ne vor ierta cu atâta uşurinţă cum a făcut-o azi colegul tău şi doamna educatoare. Acum te pot ajuta eu, dar când va fi mai grav, nu te voi mai putea ajuta. Numai medicii pot fi folositori în astfel de situaţii.
– Promit, spuse el cu un nod în gât, ce-l chinuia nemilos.
Avea flăcări în obrăjori, care îl ardeau la fel de nemilos.
– Acum trage cu grijă picioruşul din pulovăraş. Imediat te voi bandaja, după ce unguentul va pătrunde bine-n piele. Apoi vom aştepta să se retragă umflătura… deja vineţie.
– Mulţumesc, mămico! … Apoi vom putea pleca la joacă?
– Desigur, zâmbi larg curajosului puiuţ, care era gata să suporte durerile ascuţite ale piciorușului, de dragul jocului…
Trecu şi seara, trecu şi noaptea, însă nu la fel de uşor ca în momentele de zburdălnicie, căci durerile… nu dispăruseră.
Iată-i din nou la grădiniţă, cântând despre regulă. La masă fiind, lipeau de zor, cu plăcere, figuri geometrice pentru a realiza colajul ,,Ulciorul”. Cum Lulu mai voia şi alte materiale de la ispita-dulăpior, începu să se foiască, doar, doar să ţâşnească… Leila, de cum îl simţi, gândurile îi ghici şi pe loc îl nimeri. Puse degrabă lăbuţa ei peste lăbuţa lui, oprindu-l. Lulu o privi cu subînţeles, apoi îi mulţumi plecându-şi capul. Ochii li se umeziră. Clipeau cu repeziciune pentru a elibera lacrimi de frăţie, lacrimi de bucurie. Îşi zâmbeau şi se-mbrăţişau din priviri, se încurajau şi se felicitau tot din priviri. Martoră şi complice le deveni şi doamna educatoare, adusă parcă de bagheta magică, zbârlindu-le blăniţa din creştetul capului, în semn de simpatie, de aplaudare a reuşitei lor.
,,Repetiţia a dat roade, iar puişorii mei le-au şi cules…, îşi spuse cu satisfacţie şi mulţumire. De-acum, buclucaşa regulă le va deveni obişnuinţă şi, de ce nu, prietenă… ”
Toate regulile ce însoţeau rutinele, cât şi activităţile erau repetate de fiecare dată, amintind şi de posibilele urmări; dacă le vor neglija, neajunsurile nu vor întârzia…
Regula ca instrument de învăţare a abilităţilor sociale
IŢI, BIŢI şi ursuleţii de pluş
O geană de lumină făcu boticurile celor doi iepuraşi, Iţi şi Biţi, să-şi ridice colţurile, semn că le plăcea foarte mult oaspetele luminos. O devărată dezmierdare. Gâdilici pe la năsuc… Alte firicele de lumină călduroasă dezlegară un şir de strănuturi scurte şi-ndesate: hapciu, hapciu, hapciu!!! Astfel, iepuroaica prinse de veste repede, repede că s-au trezit, sub ploaia de stropi călduţi asemenea unei ploi de vară, când încă mai dormea liniştită, mulţumită de viaţa ei alături de puişori, fără alte probleme. Unul dintre ei, Iţi, semăna cu un ghemotoc de pufi coloraţi asemenea norişorilor, iar celălalt, numit Biţi, semăna cu o castană uriaşă, de culoarea naturală a acesteia, dar, ce să vezi, purta hăinuţă îmblănită. Ochişorii lor deveniră rotunzi şi umezi de atâta căscat şi lăcrimat. Pe cât erau de mici, pe atât erau de ageri. Se ridicară în picioruşele din spate, iar cu cele din faţă săltară ,,ţâşti” către cei doi ursuleţi de pluş, nelipsiţi tovarăşi în tot ce făceau de-a lungul zilei. Cu ei, strânşi bine la piept, plecară la joacă, joacă ce nu înceta să le placă, pornind încă… dis-de-dimineaţă și continuând până când foamea le încetinea fuga…, iar mersul le era ca la nişte raţe abia ieşite din găoace.. În urma lor, vocea mamei încă se mai făcea auzită până-n poieniţă:
– Aveţi grijă, nu uitaţi să spuneți ,,mulţumesc, te rog frumos”! Să vă fie de folos, niciodată de prisos!
– Rămâi tu, dragă mamă, fără grijă, deseori noi ne-am jucat şi mereu ţi-am fost pe plac! abia desluşi mama iepuroaică, atât cât să se liniştească, vocile pierdute-n stufărişul zmeurei aflate abia în pârg…
Nici nu ajunseră bine-n poieniţă, că un iepuraş ştiut poznaş, numit Riţi, făcu un salt neaşteptat și se postă în faţa lui Iţi. Smulse precum o furtună ursuleţul din braţele împletite strâns în jurul iubitului pluşat. Nu-l mai simţea… bietul Iţi. Îl avea, de-acum, Riţi. Braţele-i erau goale, lăsate de-a lungul corpului, în deznădejde. Ochişorii îi străluceau sub licărul picurilor de lacrimi, boticul îi căzu în bărbia-i ascuţită şi ea de supărare, urechiuşele semeţe păreau ofilite şi de bucurii părăsite. Inimioara ticăia grăbită să strige după ajutor. Dar de unde ajutor? Mama iepuroaică nu-i mai zărea. Cum nu strigaseră, nu-i putea auzi…
Alte două braţe calde şi prietenoase îl mângâiau. Erau braţele mamei iepuroaice a celui zglobiu… Îl înconjurau cu toată dragostea ei, spunându-i vorbe pline de înţelepciune, împăciuitoare. Apoi, către fiul său, porniră dojeni:
– Dacă ţi-ai dorit atât de mult ursuleţul lui, ar fi trebuit, aşa cum ţi-am mai apus odinioară, să-l rogi frumos, oferindu-i în schimb, pentru un timp, ursuleţul tău. Acum, Iţi nu ar mai fi plâns şi ţi-ar fi rămas prieten și tovarăş de joacă. Cum vei putea şterge lacrimile de pe obrăjorii micuţului Iţi? Cum vei putea şterge tristeţea de pe chipul lui, readucând bucurie, zâmbet, dorinţă de joacă?
Iţi, blând din fire şi iertător, îl privea pe Riţi de parcă ar fi aşteptat să facă aşa cum îl învăţase mama sa, sfaturi de care uitase… cum uită cei mai mici…
Riţi, uimit de ce vedea şi simţea, speriat că ar putea pierde prietenia celor doi frăţiori mereu atenţi, de altfel, la comportamentul lor în iureşul jocului din aceeaşi poieniţă, care nu-i pricinuiseră niciodată dureri de niciun fel, încremeni… Cerea ajutor clipind des. Simţea că nu-i mai vede clar, o ceaţă deasă îi acoperea pe cei aflaţi în jurul său. Dar putea gândi: ,,Ce pot face? E prea târziu? Nu poate fi târziu dacă nu m-au părăsit încă… nici Iţi, nici Biţi. Voi face… Voi face! O să fac ce ar fi trebuit să fac înainte de boroboaţă, ce m-a învăţat mămica”. Făcu un pas în faţă. Mai trebuia să-şi descleșteze maxilarele. Uf, părea imposibil. Împinse limba către dinţii din faţă, căci pe ea o mai putea mişca. Se ciupi de obrăjori şi izbucni:
– Iţi, Iţi…, te rog să-mi împrumuţi ursuleţul tău pentru puţin timp, cât să mă joc şi eu cu el. Îmi place foarte mult… În schimb, îţi ofer ursuleţul meu de pluş. Este drăguţ şi el, doar puţin diferit de al tău…
Iţi îl privi îndelung, văzu obrăjorii uşor îmbujoraţi, urechiuşele ale căror vârfuri luau foc şi se-nduplecă:
– Poftim ursuleţul meu! Ia-l… Ţi-l dau în schimb pentru o vreme… Doar pentru o vreme.
Ursuleţ care, între timp, revenise în braţele sale, nici el nu ştia cum şi când…
– Iar tu ia-l pe al meu în schimbul lui…, abia şopti, Riţi. Şi îţi mulţumesc.
– Cu plăcere, spuse Iţi, întărindu-şi vocea… abia revenită…
Într-o clipă, joaca prinse motoraş. Se jucau deja în armonie, zbughind printre tufe scurte de păpădie, nalbă, urzică moartă şi altele, care formau pete în covorul verde, crud, confortabil pentru căzăturile venite ca din senin, responsabil de aer curat pentru oaspeţi iubitori de joacă, de zburdălnicii. Prin belşugul de verdeaţă, cu tulpine ca de aţă, în susur vesel de lăcuste, multe şi nemaivăzute se jucară urecheaţii iepuraşi, făcând clipele plăcute cu mult mai… plăcute…
Regula ca prerechizită pentru buna desfăşurare a activităţilor din grădiniţă
David şi Darin
Cei doi prichindei erau şateni-blonduţi, ageri în vorbă şi mişcare, nevoie mare. Îşi prezentau numele lor adulţilor, cu un farmec deosebit, în acelaşi timp… Moment provocat de cei care îi însoţeau, urmând hazul, chiar şi al lor. Acum, Daviduţ şi Darinuţ prindeau aripi în drumul lor spre grădiniță, în plin concert al primăverii, când pupezele, turturelele se întrec chiar şi pe ele, singurele sau în cor, cântând doar în graiul lor. Rândunici, iar de jos, din muşuroi, hărnicuţele furnici trimit vesel primăverii un salut de bun-venit. Cei doi, degrabă, se aliau lor… cu ţopăit şi cântecele:
Veseli ne trezim,
Veseli ne-ngrijim,
Şi tot veseli ne pornim,
Fiindcă ne iubim.
Cu un ,,ţup” la dreapta,
Cu un ,,ţup” la stânga,
Bat ,,cuba” cu grădiniţa,
De-i în uşă, cu fetiţa.
Altora de va plăcea,
Să poftească-n calea mea.
De cum păşiră în sala de grupă, joacă, jucării şi mulţi copii le copleşiră vederea. ,,Unde, către ce sau către cine să se îndrepte?” era întrebarea de care nu se puteau desprinde. Ochişorii lor ţintiră cele două tractoraşe frumos colorate, zilnic preferate de ei. Ba mai credeau că le şi aparţin…. Greşit!!! Imediat, vor şi afla… Cu braţele întinse să înşface, glasul melodios al doamnei educatoare îi surprinse… Întorcând capul către dânsa, gândurile prinseră aripi după mişcarea braţelor ei:
– Într-un cerc să ne-adunăm,
Gânduri bune să-nşirăm…
Cu paşi mici şi împletiţi, se prinseră de ceilalţi copii. Cântecelul le era cunoscut, dar uitaseră regula ce le-o amintea de fiecare dată:
Jocul este-al tuturor copiilor,
Şi niciunul nu tânjeşte,
Nu gândesc că e al lor.
Chiar şi jucăriile,
Cărţile, creioanele,
Repetând regula-n gând,
Le poţi folosi pe rând.
Dansul şi cântecelul luând sfârşit, doamna educatoare, de parcă ar fi ştiut intenţiile lui Darin şi David, întări:
– Jucăriile, după cum ştiţi, sunt ale grădiniţei, ale tuturor copiilor. Prin rotaţie, toţi vă puteţi bucura de ele. Şi ceilalţi copii îşi doresc la fel de mult ca şi voi să facă acelaşi lucru, iar pentru a păstra relaţii bune cu ceilalţi, trebuie să ţinem cont şi de dorinţele altor copii. La semnalul meu, zornăit de clopoţel, veţi schimba centrele de joacă.
Cei doi frăţiori, spre norocul lor, nimeriră pentru început la ,,Jocul de rol”. Câţiva copii îşi imaginau munca la fermă. Tractoraşele viu colorate, cu rotiţele zimţate, erau conduse chiar de ei. Fericire fără margini… Şeful de fermă era foarte mulţumit de activitatea lor. Loturi întregi de pământ erau corect arate, apoi însămânţate, urmând pauzele de masă şi de hidratare. Când şi când, făceau schimb de tractoraşe, bucuria să le fie egală amândurora, astfel părându-li-se că durata jocului era peste aşteptările lor. Fiind captivaţi de joc, deodată… tresăriră… Ochii li se măriră… Năsucul li se zbârci… Obrăjorii se-nroşiră… Mânuţele strângeau… mai tare…, după ce clopoţelul, buclucaşul clopoţel, ,,cling, cling, cling!”, anunţase schimbarea centrelor. Se ridicară… anevoios… Cu privirile lipite de tractoraşele mult îndrăgite şi fără să îşi pregătească emoţiile, se simţeau deja conduşi de grup, împotriva voinţei lor, la colţul cu piese de construcţie. Era un alt sector: ,,Joc de construcţii”. Urmărind bucuria copiilor din centrul abia părăsit, unde copiii îşi intraseră în rol, de mecanici agricoli, se luptau totuşi din răsputeri să se desprindă… Priveau în jurul lor, la chipurile celor care îşi intraseră în alt rol. Mânuţele lor construiau, într-o clipă tot ei prăbuşeau, iar construiau… turnuri, poduri, tot ce doreau, cu acelaşi final distractiv şi jucăuş. Uşor, uşor, sub entuziasmul copiilor din grup, pas cu pas, au reuşit să construiască şi ei… cel mai înalt turn. Pe nesimţite, bucuria îi învăluia, dorindu-şi să inventeze alte construcţii şi mai interesante. Distracţia era la ea acasă.
– Darin, adaugă piesele roşii. Apoi, pe cele galbene. Eu am pregătit vârful rachetei. Grăbeşte-te dacă vrei să câştigăm concursul! îl îndemna de zor frăţiorul său.
– Am reuşit, David, este foarte distractiv, priveşte ce reuşită este construcţia, cât de mult seamănă cu cea adevărată. O vom lansa în curând… în Cosmos, săgeată printre nori… va fi!!!
– Ai costum de cosmonaut? întrebă David privind şugubăţ spre Darin.
– Îmi pun pelerina de ploaie, cea de la serbare. Te iau şi pe tine sub ea…
– Mai bine un costum adevărat, durează doar cât să ne imaginăm… şi e gata…
– Cred că ai uitat de carburant, nu i-ai făcut plinul, se arătă îngrijorat Darin. Nu ai turat motorul…, adăugă.
– Da, ai dreptate, Darin. Să ne hotărâm acum cine urcă la bord. Cred că eu, spuse fară ezitare, iar tu vei fi copilot.
Darin strâmbă puţin din nas, dar renunţă, căci se temea de responsabilităţi care erau prea mari pentru el.
Entuziasmul lor era pe cele mai înalte culmi. Tractoraşele cu roţi zimţate, viu colorate, erau abandonate de gândurile lor, temporar, fireşte. Era suficient să le privească şi flacăra emoţiei prindea aripi. Doar că ,,regula” avea grijă să nu-i lase să se înalţe prea sus, astfel încât posibila cădere să le fie mai uşoară, fără să lase urme… în inimioare, în sufleţelele lor curate şi nevinovate de prichindei. De mână cu ,,cling, cling, cling” şi iar ,,cling, cling”, se rotiră asemenea comediilor prin temele sectoarelor, până, până… Până ajunseră, minune împlinită, la centrul de creaţie ,,Joc de rol”, mânuind din nou tractoraşele viu colorate, cu rotiţele zimţate, în striaţii decorate, cât să lase urme adânci printre brazdele din lunci. Nu în zadar respectaseră regula, ţinuseră sub control răbdarea. Erau… şi mai fericiţi. Răsplătiţi de… ,,cling, cling, cling”…
Condiţii care facilitează învăţarea şi internalizarea regulilor
Micuţa Leila
Cu hăinuţe ceruite, mai degrabă văruite, ramuri scurte şi mai lungi se încurcă prin furtuni, vrând să spună că-s nebuni fulgişorii de zăpadă, care nu se-opresc să cadă. Iată însă-o blândă rază; pare să fi auzit… vaiet scurt, dar ascuţit, că povara-i mult prea grea pentru biata creangă, da, cel puţin aşa-i părea. Leila, o căpriţă albă precum neaua, jucăuşă şi ghiduşă ca și agera maimuţă, se căţăra pe tot ce întâlnea. Însoţită de o capră, mama sa, era tare bucuroasă de lumina cea călduţă înfăşând în tăvălugi fulgişorii de zăpadă ce stăteau abia să cadă… pe pământ, pe-al ei botic. Ca apoi să îi topească, picuri calzi să slobozească de la nas spre mica-i barbă. Buzna, intră şi în sală. Strigă ca dintr-o goarnă… Ţipă ca din gura şarpelui:
– Dau de veste, dragi colege şi colegi, că afară, bunăoară, s-au întors la noi în ţară flori de nea cât palma mea, dantelate cu arginţi. Ia priviţi, nu v-am minţit!!!
Buluc, buluc, toţi s-au repezit într-un vesel ţopăit, ţopăit de greieraşi la ferestrele-ngheţate, ştergând tot ce abureau cu căldura nasului, a frunţii, obrazului. Doamna lor educatoare se bucura, râdea la fel de tare, deşi nu-i prea convenea de… cum se buluciseră… Abia reveniţi pe scăunele, doamna educatoare şi formulă prima întrebare:
– Ei, cum vă par fulgii de zăpadă?
Avalanşa de vorbe încâlcite şi nedesluşite umplu spaţiul liniştit al clasei. Nimic din ce spuneau nu se înţelegea. Toţi vorbeau în cor, ba ţipau din dorinţa de a se face auzit unul mai repede şi mai bine decât celălalt.
– Dragii mei, în primul rând, potriviţi vocea pentru interior pentru a nu vă răni urechile.
Se apropie de urechile lor şi le atinse.
– Nu suntem afară. Apoi, vorbiţi pe rând. Toţi colegii voştri vor să-şi spună părerea. Vorbind unii peste alţii, nu reuşim să ne auzim şi să ne înţelegem. Regula ,,vorbim pe rând” ne ajută să ne înţelegem mai bine, să auzim ce spune fiecare dintre voi, să aflăm cât mai multe lucruri noi. Dacă veţi continua să nu respectaţi regula, nu vă mai ascult impresiile şi vom trece la activităţi individuale, de scris sau desenat. Pentru început, veţi repeta în gând regula, apoi, cu voce tare.
Un murmur gâdilător pe la urechiuşe luă locul zarvei. Acum era plăcut. Razele soarelui înconjurau micuţa clasă. Chipul doamnei înflori de bucurie. Probabil că aşteptările se împlineau, muguraşii armoniei pocneau sub undele soarelui prezent la fereastră.
– Deci, cum ne vom comporta?
Un picioruş se ridică timid, dar sigur:
– Vorbim pe rând, cu voce de interior.
Alt picioruş se înălţa, urmărind acelaşi traseu cu al celuilalt. Era Leila.
– Vorbim cu voce de interior. Nu vorbim unii peste alţii. Aşteptăm să termine fiecare ce are de spus. Cu răbdare, aşteptăm să ne vină rândul dacă… ne anunţăm mai mulţi deodată.
– Iar răsplata va fi pe măsură, interveni doamna. Veţi fi aplaudaţi, veţi primi aprecieri. Bravo, Leila, ai înţeles perfect. Eu voi încuraja cu aplauze și cu alte stimulente şi pe cei care nu vin cu răspunsuri precise, complete. Vor fi ajutaţi atât de mine, cât şi de colegi.
Se uită la ieduți mulțumită.
– Ei, cum vi se par fulgii? reveni întrebarea.
– Fulgii de nea mi se par pufişori de păpădie, doar că ei se topesc la mica atingere. Căldura palmei, de-i vom strânge, îi vor face pic de rouă, o fierbinte lăcrămioară.
Ropot de aplauze înălţă sufleţelul ieduţului isteţ şi curajos dincolo de plafon.
Alt picioruş cu copită în formare îşi anunţă dorinţa de a răspunde:
– Fulgii zboară, deşi n-au aripi. Nu prea ştiu de ce cad…, când…
– Fulgii de care spui, fiind uşori, se lasă purtaţi de vânt, de aceea par să zboare. Iar când vântu-i liniştit și încă mai dormitează, cad uşor pe-ntins pământ, sau pe corp, pe cap, pe gât, chiar pe tot ce ne-nconjoară.
– Bravo, micuţule, mi-a plăcut cum i-ai văzut. Acum şezi şi-i ascultă cu răbdare pe fiecare-n parte.
– Doamna, spuse înainte de-a se aşeza, îmi spuneţi, vă rog, când ne daţi voie să-ncercăm fulgişorii de zăpadă, de sunt reci pe la năsuc, de se lasă îngrămădiţi într-un bulgăre de nea sau… dacă vor sta, chiar aici în palma mea, cât o clipă, un răgaz?
– Să ne bucurăm, atunci, împreună! îi surprinse doamna.
– Dar cum ne vom deplasa??? urmă întrebarea capcană.
– Ştiu, nu am uitat, cu răbdare ne-nşirăm, fără… să-mi doresc să fiu moţ în faţa tuturor, pentru că… şi ei pot avea aceleaşi dorinţe. Voi rămâne unde sunt şi astfel câştig prietenia dumneavoastră, prietenia tuturor.
Se înfrăţeau precum degetele de la mâini, firicele de nisip, într-o cupă de argint.
Și soarele era de partea lor. Le lipea fulgii de nea, şi pe ici, şi pe colea, îi topea pe cei din palmă şi pe cei aflaţi pe geană, vrând să pară-un fel de joacă, să-i distreze, să le placă. Bulgăraşi prietenoşi loveau aerul sticlos, obrăjorii… mai rar, spatele mai des…, fiind lat şi îndesat, grăsunel, pe-alocuri plat. Bucurie, bucurie, râsete şi veselie erau toate laolaltă, jocul să le întregească, sclipitor să zugrăvească un tablou adevărat, cum prin cărţi ai mai aflat.
Minciunile copiilor:
De ce mint copiii (pentru a ne atrage atenţia)
şi ce e de făcut:
Norişorul ,,Hâc!”
Primăvara timpurie cu rochiţă purpurie cheamă vânt sub rămurele să înalţe printre ele parfumel de viorele, până suuus… la norişori. Drept răsplată, c-au trezit totul la viaţă, viorele, albăstrele, buburuze şi-alte mărunţele gâze; lor, doar lor, norilor şi razelor. Privit de jos, fiecare pui de nor părea legat de câte-o rază, cu o aţă, de la soare. Unul dintre ei, cel mai pufos, în culori de azuriu, era numit şi Hâc. Sughiţa de zor: hâc, hâc, hâc! Din seninul cerului, din cenuşiul norului cel mare, se-alegea cât ai clipi cu un zgâlţâit, iarăşi un zgâlţâit, din nou un zgâlțâit. Iute, pe-ndelete sorbea reci picuri de apă, ca să-i treacă… să-şi aline zgâlţâitul. Şi-i trecea… Sâcâitul continuu nu-i era cu supărare atât timp cât avea şi leacul, dăruit de mama sa, însă, însăăă… grija ei…, privirea ei… îi lipseau. Cumplit de greu… îi era. De mână cu cei mici, mama Nor-albicios, cu bucle-bucle asemenea spumei unui val înalt de apă, inventa jocuri, jucării hazlii, să-i distreze, să-i ţină departe de întâmplări adesea buclucaşe. Numai el, fiind mai mare, ducând pe umerii pufoşi încrederea mamei, îşi purta de grijă singur, cum ştia mai bine. Cu genele-i grele pe sub umede sprâncene, cu buzele căzute-n barbă, privea-ndelung la mama sa.. Ştiind-o grijulie, începu să-şi inventeze sughiţul, nu o dată… Dacă tot nu venea la timp, potrivit dorinţei sale, îl inventa.
– Hâc, hâc, hâc, ooof, nu mai pot, rău mă doare-n gât! Chiar şi mai jos… Mă arde, mă pişcă. Hâc, hâc, hâc!
De cum îl auzi, mama-şi desprinse mâna de pe capul celui mic şi-alergă la cel mai mare, să-l salveze iar de ,,hâc”.
– Ia de soarbe, dragul mamei. Hai, degrabă, că m-aşteaptă cei mai mici!
Norişorul Hâc, cu ochişorii umezi de bucurie că mama îi este alături, că-l priveşte şi pe el, că-l mângâie într-un fel, era fericit. Însă pentru o clipă, două… Grija pentru cei mai mici o desprinse iar de el. Strânse picuri noi de apă, să-şi înjghebe-o scurtă coardă, astfel că până spre seară sări coarda, bunăoară. Descoperi şi un tobogan de gheaţă şi, alături de alţi tovarăşi de joacă, dădu luciu pârtiei de atâta frecuş pe lunecuş. Dar… dar… totul în zadar, atâta vreme cât mama sa nu-l mai privea. ,,Cum se simte cel mai mare nu ştia…, nu bănuia?”, se-ntreba fără răspuns.
– Hâc, hâc, hâc, iar sughiţa.
Chiar de-adevăratelea? Numai el ştia…
– Hâc, hâc, hâc! Auuu, iar, iar, iar, iarăşi mă doare!…
Mama din nou alerga, lăsând gândul grijuliu în preajma celor mai mici.
– Dragule, deschide gura să-ţi privesc micuţul gât. S-a-nroşit? Deschide larg… Eşti furios? Faţa ta, cutele dintre sprâncene asta-mi spun…
– Sunt nervos! Nu mă-nţelegi? a strigat norişorul Hâc, lăsând capul greu în piept.
– Iată că nu s-a-nroşit, nici măcar nu s-a încălzit. Oare, oare… tu mă minţi? Mergi, te linişteşte chiar aici lângă fotoliu. Vei găsi un scaun mic. După, vom vorbi un pic…
Mama încerca să-l iscodească din priviri, în fel şi chip, căci n-o convingea de fel… Ba se frământa…, ba se îndoia, se simţea în cumpănă… de-i sughiţul fabricat… sau o fi adevărat?… ,,Dar de ce? Nu cumva e neglijat? Nu cumva e supărat? Vrea să-i fiu mereu în preajmă… Ochişorii îi lucesc când încerc să-l oblojesc. Dar nu pot… Nu-i pot fi mereu în preajmă! Ei, vai, vai, dar cum să fac? Acum, că s-a liniştit, voi afla de unde vine nevoia de a minţi şi necazul ce-l apasă se va stinge în văzduh, fără drum de cale-ntoarsă.
– Cum îţi este, dragul mamei? nu cumva durerea ta… nu-i în gât, de-atâta ,,hâc!”…? Nu cumva-i altundeva? Este aici? Chiar aici, în sufleţel? M-ai minţit, să m-aduci iar lângă el?… Am greşit când am gândit că de-acuma te-ai mărit, că îţi porţi de grijă singur… Că alte nevoi nu ai…
Auzind glasul mamei, se-ncărcă cu bucurie. Se aruncă la pieptul ei:
– Mamă, mamă, vreau şi eu, vreau şi eu în preajma ta, alături de frăţiorii mei, să-mi ții mâna strâns în căuşul mâinii tale mai mereu, să priveşti şi chipul meu. Tril blânduţ din glasul tău să-mi dezmierde urechiuşe.
– Vino, vino, dragul meu, să-ngrijim pe cei mai mici. Ei nu ştiu… mai, mai nimic din ce tu ai dobândit. Mi te alături să le vin în ajutor?
– Da, da, da! Te ajut să-i îmbrăcăm. Te ajut să îi hrănim, să-i distrăm cum ştim mai bine…
– De-acum…, sunt şi eu cu voi!…
Drept răsplată pentru darul parfumat, norişorii îşi dau mâna, ţopăind şi scuturând picuri noi de apă caldă peste haina primăverii, oferindu-i un miros de proaspăt.
Minciunile copiilor
(pentru a evita consecinţele negative sau pedepsele)
De sub plapuma de nea, dup-o iarnă foarte grea, a ieşit un ghiocel, fără frici, un… voinicel.
– Ai răbdare, spuse grijulia-i mamă. Baba Iarnă, de te vede… dimineaţă, iute-ţi va lovi năsucul, cu papucul. Lasă-mă să o alung, mai întâi, şi-om mai vedea, ori acum… ori mai apoi…
– Du-te iarnă de la noi, că de nu, pot lua şi-un măturoi, strigă tare, curajoasă. Ce tot grămădești sub soare nori de plumb pentru ninsoare? Nu ţi-e milă de copaci, să îi ţii tot dezbrăcaţi? Nu ţi-e milă de copii, să-i ţii trişti şi nu zglobii? Du-te, iarnă, ieşi din ţară, că mi-e dor de primăvară!
– Stai, că plec, doar…, doar o clipă, să-mi petrec cum se cuvine cei din urmă fulgi de nea, vrând în cale să nu-ţi stea!
Fericiţi de izbândă, cel dintâi ghiocel şi frăţiorul lui, pe nume Piţi şi Riţi, ieşiră la joacă. Erau fragili şi subţirei cât firul de aţă. Aveau capul plecat cât să le ajungă bărbia-n piept. Încă de la prima păşire, glasul mamei se auzi clar şi răspicat:
– Dacă vă udaţi şi, mai grav, de vă pătaţi, tabletele vor fi închise. Veţi dormi fără gustare şi desene animate!
– Rămâi cu bine şi fii liniştită, mamă! Noi de fel nu ne udăm şi, mai ales, nu ne pătăm. Ştim să ocolim băltoace, stăm departe de bulboace.
Liniştită, după spusele copiilor, îşi văzu de treabă prin casă, făcu o îngustă cărare prin zăpada din faţa casei, cât să le croiască un drum liber, fără piedici cât de mici. Cum soarele slobozea rând pe rând blânduţe raze, stratul subţirel de gheaţă îmbrăcat cu strat de nea prinse a pocni pe ici, pe colo, topindu-se și adunând apă-n băltoace, chiar în calea puilor. Puilor de ghiocel, Piţi şi Riţi. Ce mai joacă, ce mai joacă… , până o făcură lată…
– Vai, Piţi, ne-am udat şi ne-am pătat, ce vom spune mamei noastre, de pedeapsă să scăpăm?
– Ştiu precis ce îi vom spune, Riţi. Băieţelul din vecini, mai înalt cu-n degeţel, având capul mult plecat, ne-a-mbrâncit şi am căzut; s-a scuzat că n-a văzut.
– Bravo, Piţi, minciună mai bună nu se putea. Vom scăpa nepedepsiţi şi, prin urmare, ne vom bucura şi de gustare, şi de filmul cu desene animate. Foarte distractiv planul pus la cale, fabricat de minţi dibace, cum nimeni n-ar face! Ha, ha, ha!
Mergeau spre casă ţopăind şi fredonând cântecele învăţate din desene animate, cu pisici şi căţeluși, cu văcuţe şi căluţi, camioane şi tractoare jucăuşe şi sprinţare.
Iată-i ajunşi acasă. Cu capetele de fel plecate, se înfăţişară mamei, fără să scoată o vorbă. Deocamdată…
– Vai, vai, vai, ce supărare! Aţi făcut-o dinadins. Şi udaţi şi rău pătaţi. Desenele şi gustarea sunt interzise. Spălaţi mâinile şi la culcare!
– Noi vină nu ne găsim, rostiră Riţi şi Piţi. Cel de lângă noi, vecinul puţin mai răsărit decât noi, abia venit… Cum nu-l cunoaştem, cu el nu ne jucăm. De ciudă, vezi şi tu ce ne-a făcut…
– Eu vină tot vă găsesc, că nu ştiţi să vă-apăraţi! Pedeapsa o veţi primi fără nicio amânare!
Lacrimi calde şi sărate făcură baltă, de astă dată, pe obrăjori, scurgându-se în pat. Pe cearșaf. Cum nu lăsară-n urmă pete, mama nu băgă de seamă. Până se iviră zorii, neliniştea mamei o îndemna să afle adevărul. Odată cu sosirea lor, şi plecă la ,,vinovat”…
– Vecină, te rog, iartă deranjul, dar fiul dumitale, ieri, după-amiază, mi-a-mbrâncit copiii-n baltă. S-au udat şi s-au pătat. Tare rău m-am supărat!
– Dragă vecină, copilaşul meu nu are voie să se joace prin băltoace, a scris şi a citit tot timpul. Deci nu puteţi găsi pe micuţul meu copil vinovat de-o faptă pe care n-a înfăptuit-o.
Înmărmurită, biata mamă îşi ceru scuze. Se întoarse acasă şi mai supărată. ,,M-au minţit de teamă că vor fi pedepsiţi. Am greşit… Cum de nu am bănuit… De-acum ştiu ce-am de făcut… Sfaturi eu am mai primit…, dar nu m-au convins.”
Ţinându-se de mână, cu ochii ţintă în ai mamei, aşteptau ce va urma…
– Dragii mamei, mergeţi la joacă, distraţi-vă cum ştiţi mai bine, fără griji şi fără temeri! Poate ocoliţi băltoaca…
Ceaţa bucuriei le cuprinse mintea celor doi micuţi ştrengari. Însă vestea bună cu codiţă n-o lăsară-n cap prea mult. O făcură-mprăştiată către norii albicioşi, în văzduhul ceruit… S-au jucat călcând nămolul, jocul lor cel preferat. Au mai construit şi case, din chirpici, pentru biata Babă Iarna ce-a rămas fără cojoc…
Sosi şi timpul întoarcerii acasă. În prag, mama. De teama pedepsei, obrăjorii mici şi rotofei păliră asemenea soarelui la apus. Bărbiile le tremurau aidoma tremuruşului din piftiile închegate.
– Dragii mamei, spuse pe un ton amabil, fremătând de bucurie, ştiu ce s-a-ntâmplat şi-aseară, şi-n momentul nou, de faţă.
– De teama pedepsei… am minţit! Ne iartă! Am greşit când am ascuns… ce ne-a plăcut nouă mai mult…
– Mă bucur foarte mult când îmi arătaţi curajul vostru. Gândul că de-acum îmi veţi spune numai adevărul mă face fericită. Sinceritatea face şi din voi, şi din alţi copii asemenea vouă, exemple bune de-a fi urmate, daruri pentru noi, părinţii. Vă face mai frumoşi în interior. Oglinda voastră va străluci ca soarele. Le voi spune despre reuşita voastră şi vecinei, şi tatălui vostru, şi bunicilor.Veniţi, vă dezbrăcaţi şi-mpreună, cu săpun şi apă caldă, le vom curăţa îndată.
– Da, da, da. Îndată, mamă!
– Mâine, dragii mei, vor fi din nou curate pentru joaca preferată. Dacă vor scăpa cu bine, fără pete sau udate, veţi avea timp berechet pentru doritul film cu desene animate, mult mai mult ca-n seara asta, întări mama cuvintele magice cu-n zâmbet cuceritor.
O lumină călduţă a-ndrăgitului soare, tovarăş de joacă şi la bine, şi la rău, întări şi ea comportamentul potrivit şi-l trimise pe înţelesul copiilor. ,,Dacă nu le vom uda, nici treabă nu vom avea, să le curăţăm din nou… Le vom pune-n ordine pe scăunel cât ai spune ,,pentru încă-o altă joacă”.
Cum gestionăm situaţiile în care copiii spun frecvent minciuni pentru a scăpa de consecinţele neplăcute:
Ursoaica Baluu
Lipa, lipa în papuci, cu alai de bondărei, pe alocuri, iată, cuci, trece vara surioara prin grădini şi codri deşi, luminând şi încălzind tot ce-n cale întâlneşti. În poiana-luminiş, o ursoaică şi doi pui, unul mic şi-altul mai mare, dau din labe, -i zarvă mare. Cel mare, Bali, spune-ntruna ,,m-a bătut”. Cine? Cel mic, Boli. Mama sa nu l-a crezut. Hai o dată, înc-o dată, dar mereu?
– Eşti un mare mincinos! spuse mama sa, Baloo.
Odată cu trecerea timpului, Bali îndrăgea de-acum minciuna, să culeagă-un strop de rouă din privirea mamei sale. Se simţea înlăturat. Chiar de zilnic ei primeau străchioare pline, pline de gustoase şi dulci mure, mustind într-o bogăţie de suc roşu , roş’ ca focu’. În timp ce se ospăta singur, singur-singurel cel mai mare, pe cel mic mama sa-l îndupleca cu alinturi, fructele-i le dumica. Că-i mai mic, nu de-altceva. Era bine, cel puţin aşa părea. „Dar Bali de ce minţea?” mama se tot întreba…
Baloo, depăşită de-ntâmplare, de-o problemă aşa mare, merse-n grabă la un domn, domn Ursache, psiholog. El spunea că are leac pentru aste minciunele, mai ales când se repetă. Dar şi pentru comportare, are… Leacuri pentru fiecare.
– Domn Ursache, fi’-vă milă de o mamă supărată, fiul meu, acel mai mare, şi de-i fac din murişoare porţioară chiar cu vârf, asemeni celui mai mic, minte-ades că l-a bătut, foarte rău… l-a chinuit, frăţiorul ursuleţ. El mănâncă hrana singur, timp în care îl hrănesc pe puiuţul meu cel mic, dumicați îi potrivesc, cât pentru-o guriţă mică, mică-mică garofiţă. Nici pe nume nu-i mai spun, spun adesea ,,Minciunică”.
– Dragă iubitoare mamă, dragostea adevărată rău ai drămuit. Eticheta ,,minciunică” lipită ca la borcane l-a făcut să-i fie teamă c-a rămas fără valoare. Nu-şi mai spune-n sinea lui decât ,,minciunică”. Crede că nu are merite în tot ce-a înfăptuit.
– Pentru început, nu-i mai spuneţi cu poreclă, că-şi va spune ades ,,nu sunt bun mai de nimic”, ci întăriţi prin laude tot ce face bun. Când mănâncă tot din vas, că-şi spală lăbuţele, că-i frumos şi e isteţ asemeni celui mai mic…, dacă recunoaşte orice pas greşit. În timp ce dumicaţi hrana pentru cel mai mic, lăudaţi pe cel mai mare pentru ce a săvârşit. Am găsit, deci, leac bun pentru minciunică. Acum, corectăm purtarea. Când devine furios sau va repeta minciuna, spuneţi că va merge, doar pentr-un minut, un timp foarte scurt, într-un loc apropiat, pentru liniştire. Îi vom spune împreună: „timp de liniştire”. Nu-l priviţi, nu îi vorbiţi, să-nţeleagă rostul lui. Apoi vor urma discuţii. Se va-ntoarce liniştit, de s-a comportat corect, la acelaşi loc de joacă. Repetaţi prin a îi spune că de fiecare dată, când va fi iar furios sau va spune minciunele, el va trece, pentru-o clipă, într-un loc mai liniştit. De îşi va primi la timp porţia de drăgăleală, din priviri sau gestică, va uita că a minţit într-o vreme ce-a trecut. Şi că, de va face zarvă mare, sigur va fi potolit, liniştindu-se pe-un scaun, pe podea sau în căsuţă, cea pictată şi drăguţă. După ce s-a liniştit, se va-ntoarce ispăşit… la locul mult dorit. Dragostea adevărată, drămuită cum se cade, și reguli noi de corectare vor face pe loc magie: chipul celui ,,mincinos” se va pierde în uitare, locu-i… ocupându-se cu un chip frumos, luminos şi radios, idem unui soare. Comparat cu cel mai mic, se vor spune vorbe bune.
De-acum lămurită, măicuţa Baluu, cu vină asupra ei precum o umbrelă, se-ndreptă grăbită către-acea căsuţă, unde-şi va găsi copilaşii-ursuleţi. Paşi greoi de urs culcau rău şi nemilos iarba verde, proaspătă. Amintindu-şi lesne regula şi leacul, deveni o veveriţă, fără coadă, doar blăniţă, iar mai sus de cap, prinse parcă nişte aripioare ca de fluturaş în mătăsuri, şi pictat în culori de neuitat. Sălta sus, mai sus pasul zvelt, pe arcuşoare, dornică de corectare. Boli şi Bali ţâşniră, spre surprinderea ei, într-o caldă întâmpinare, fără pâră cu minciună. Cum veni, aşa plecă, bucuria-abia simţită pentru-o mică, biată clipă.
– Mamă, iarăşi m-a bătut frăţiorul alintat…
– Dragul meu copil, Bali, de-acum, pentru o clipă, tu vei merge, uite, colo, nu departe…, într-un loc mai liniştit, timp în care vei gândi la urâta minciunică, îi vei face aripioare, să se-nalţe în văzduh, printre norişori de pluş. Poate întâlneşte vânt, s-o înalţe tot mai sus. Astfel, poate, poate vei scăpa definitiv de-un prieten nedorit.
Cât a stat pe scăunel, fără mamă şi cel mic, cu bărbia mică-n piept, corpul bine arcuit, s-a gândit, s-a tot gândit, şi apoi s-a liniştit. Îndemnat de mamă, cum era de aşteptat, el a revenit. Invitaţi la murişoare, toţi s-au aşezat deodat’, fără amânare.
– Pentru că eşti mărişor, tu, Boli, fără sprijin vei mânca din străchioară. Poftă bună să aveţi, pân’la săturare!
Toţi mâncau privind doar în străchioare. La sfârşit, îşi lăudă ambii copilaşi:
– Bravo, Boli, ai făcut să dispară tot din străchioară, şi tu, Bali, ai mâncat cu guriţa-nchisă, cu răbdare mestecând totul. Nici pe buze n-ai lăsat pete roşioare, ştergând bine cu prosopul, după fiecare nouă îmbucătură.
Două chipuri vesele mulţumiră mamei c-a-mpărţit cum se cuvine dragoste la fiecare. Dragostea adevărată veni oaspete în casă, nu o dată…, chiar de fiecare dată, încă… dis-de-dimineaţă.
Noi îmbăţişări călduroase şi largi cât să prindă cei doi pui făcură magie. Două mogâldeţe mici, sâc! Moţate, cu urechi… cât codiţele din spate, şi ele, parcă puse… pentru-a fi ghiduşe, s-au jucat frumos, fără incidente, nelipsita minciunică, de-astă dată, făcând… cale-ntoarsă. Nici pe seară n-a venit, nici în ziua următoare. Pesemne va tot zbura, înălţată de-aripioare, către vântul rotisor, învârtind doar ce e… rău.
Aşa cum primise sfatul, mama lor, Ursa-Baluu, nu uita să le-amintească…, tot mereu, c-au un loc de liniştire doar… dacă furia îi va iarăşi păcăli.
Sufletele luminoase din bârlogul căptuşit fremătau de bucurie, înfrăţind tot din natură, gâze, melci, râme, furnici. Foioase şi conifere găzduiau şi ospătau pe cei care-i călcau pragul şi tot neamul. Ciupercuţele umbrite cu diverse pălării, ori mai groase, ori subţiri, roşii, galben-arămii, prinse-n hora înfrăţirii pe toţi cei… abia numiţi.
Minciunile albe
(spuse cu moderaţie, pot modela comportamentele copiilor, susţin dezvoltarea creativităţii, dezvoltarea socială, le apără inocenţa, pot proteja emoţiile altei persoane)
În căutarea zânelor
Dintre flori şi gâze mici, vântu-şi face avânt spre boltă, să se-ntoarcă tot la ele cu o stropitoare plină, picurând cu boabe grele peste frunze şi antene. Peste plaiul însorit, sună clopoţei de-argint. Arc de curcubeu şi ploi se-nfrăţesc la rândul lor, seară sau dimineaţă, natura s-o-mbogăţească. În extaz de bucurie, Petru-şi scutură-n alint plete lungi, arse de soare, câutând cu ochişorii negri tuci şi mărgelaţi zâne bune, despre care el aflase că-mplinesc dorinţele. Pentru a-ntregi magia, roagă mama să-i aducă folie de-argint, din a lor bucătărie. Băţul gros şi unduios bine să-nfăşoare, şi apoi să-l denumească… Ooo, dar, cum? Da, da, bagheţica magică. Să vină zânele şi el să le preschimbe… în flori parfumate sau în gâze colorate şi înaripate.
– La ce spui că-ţi foloseşte? spuse mama, dintre rânduri distanţate, frumos ordonate.
Astfel, să poată copilul, să culeagă flori, să le miroasă, fără să-l rănească ghimpele prea ascuţit al vreunui trandafir.
– Printr-un cântecel, atrag zânele din astre, iar bagheta magică, făcând roată, roată, iute le va preschimba, la sfârşit de cântecel, într-o floare sau o gâză, după vrerea ei. Apoi, lângă, voi şopti o dorinţă ce se va-mplini.
– Bine, Petru, dragul meu, dar ai grijă, ocoleşte tufele de trandafiri, ghimpele de pe codiţă este foarte ascuţit. Fără milă, te răneşte…
– Le cunosc metehnele din poveşti, din poezii. De-adevăratelea nu am păţit, o asigură pe mama sa, pornind zvelt în pas săltat cântecelul inventat:
Zână bună, zână blândă,
Coboară încet, cu grijă.
Cu bagheta fermecată,
Îţi croiesc trepte îndată.
Şi te fac o floricică
Sau o gâză fericită,
Ca apoi să îţi şoptesc
Tot ce astăzi îmi doresc.
Dar ai grijă cum păşeşti,
Să ajungi când isprăvesc
Cântecelul pentru tine,
Inventat numai de mine.
Privindu-l cu încântare, mama observa cum se apleca la aşa-zisa ureche a florii, sau a gâzei nimerite, la sfârşit de cântecel. Iată, întoarse spatele… Când întoarse spatele, căutând fire de iarbă, să le smulgă dintre flori, glasul micului Petruţ se-nălţă către văzduh într-un ţipăt ascuţit, cât s-audă cei din preajmă şi-ntreg neamul zânelor.
– Ce-ai păţit? strigă mama sa.
– Ghimpe! Ghimpele cel ascuţit un deget mi-a nimerit! Sângerez, vai, sângerez!!! Ustură, rău ustură!… Mi-a ajuns la sufleţel!
– Eu am braţe cu magie, vino, vino, dragul meu, să-ţi alin pe îndelete usturimea, o trimit pe-un fir de vânt către norul din văzduh.
Calde braţe şi pufoase, după ce-au şters lăcrămioare, zgaiba bine-au oblojit, au înconjurat copilul cu pupici de-alint, fierbinţi. Chipul trist se-nvălui în mătăsuri zâmbitoare, ochişori lucind în soare.
Revenind la joc, iată-l, apare şi Luca, cel mai bun prieten. Se spunea ades că se-asemuiau, doar la coama părului se deosebeau. În culoare… Al lui Petru părea mai degrabă negru, iar al celuilalt, rupt din lanul grâului. Cu forţa unui magnet, jocu-l prinse-n mreaja lui. Cântecul, pe două voci, aducea zâne-n perechi. Una pentru Luca, alta piciului Petrică. Ajungând într-o clipită, urmând unda cântului, sub bagheta magică, luau chip de floricică sau de gâză mititică. Două, în acelaşi timp.
Se porneau de-odat’, din guriţe diferite, şoapte magice, cu rime, săltând într-un ţup de broască, în acord cu instrumente din natură: triluri de ciripitori, cri-cri-cri-uri ascuţite ale unui greier mic, pu-pu-pu-uri răsfirate ale pupezei din crâng, iar pe-aproape iată-un cuc, drege glasul obosit cu-o perluţă de la roua ce-nvia câmpul boţit.