ALERTĂ LA CĂLĂRAȘI! CIUMĂ ȘI HOLERĂ!!! |

* Un reportaj de acum două veacuri, extrem de actual în România anului 2020, semnat de Răzvan Ciucă și Ionela-Vasilica Bran

Cordon sanitar de-a lungul Dunării

Din 1659 – prima menționare „documentară” a unei epidemii de ciumă pe teritoriul actualei Românii – și până pe la 1920, când „gripa spaniolă” începe să se stingă, am fost loviți de tot felul de pandemii aduse de turci, de tătari, de ruși, chiar de italieni. Trei domnitori cad victime, iar numărul persoanelor decedate, de-a lungul istoriei, este unul imens.

Nu a fost ocolită nici balta Ialomiței, aflată în plin „sezon” de transhumanță, și în ciuda înăspririi gerului. La 17 decembrie 1783, în balta Ialomiței se iviră nouă focare de ciumă care se răspândiră asupra mai multor sate (1).

După celebra „ciumă a lui Caragea” (1813 – 1814), răul nu s-a potolit. Cu toată severitatea aparentă a măsurilor luate de autorități, ciuma continua să facă ravagii în rândurile populației. Ca și azi, când trecem prin pandemie COVID- 19, datele statistice asupra celor morți de ciumă nu erau exacte. Aceeași explicație: „Pentru a nu alarma lumea prea mult”. Agentul austriac Fleischhackl îi estimează principelui Caragea un număr uluitor de victime: 24.000 !, pentru întreg principatul muntean.

Pe la mijlocul lui februarie 1814, ciuma se mai domolise din cauza gerului. Va reveni în Moldova, în 1815 : 16 persoane ucise de ciumă în noiembrie la Galați, este un exemplu modest. „Populația este cuprinsă de groază. Străzi și mahalale întregi erau izolate prin cordoane sanitare pe care nu le puteau trece decât cei cu dare de mână. Casele celor bănuiți de ciumă se vindeau pe sub mână, pentru a fi scutite de a fi arse. Organele de poliție sanitară speculau în mod criminal pe bieții nenorociți, mânându-i la acte de disperare. La cea mai mică bănuială, lumea era amenințată cu cele mai drastice măsuri de represiune, de care cetățenii indigeni erau loviți deopotrivă cu supușii străini”. Ziua de 20 iunie 1819, când un grup de vreo 200 de supuși străini s-au adunat în fața agenției cerând ca pentru ei să se întocmească o carantină specială, susținuți și de mahalagii ieșeni, care cereau desființarea cordoanelor asupritoare, a însemnat un eveniment tragic: grupul de manifestanți ajuns la Mitropolie, apoi în fața palatului domnesc, este întâmpinat de arnăuți. Arnăuții au tras și 48 de manifestanți au căzut morți și răniți . . . În iulie 1819 Calimah este mazilit și Mihai Șuțu se așează în scaunul Moldovei.

Urmează epidemiile de ciumă din anii 1823 – 1824 și 1828 – 1829. Microbii groaznicei molime au fost aduși din raiaua Brăilei, fiindcă turcii nu luaseră măsuri serioase pentru izolarea și combaterea ei. În mai 1824, la Galați, Putna cu Focșani, Râmnicul – Sărat și Ialomița mureau zilnic 15 – 20 de persoane.

Ciuma continua să facă ravagii și la Varna, Călărași (unde mureau până la 120 de oameni pe zi), Slobozia, Focșani, Galați și alte 144 de localități. Toate mijloacele întrebuințate rămăseseră fără nici un efect. Doctorul C. Marcille prezenta următoarele date :

Civili la Dudești

Morți în oraș 51

Suspecți în spital 135

Convalescenți 103

Zac în spital 195

La carantină 96

Soldați la Hagi – Mosco

Morți în oraș 42

Trimiși la spital 146

Ieșiți din spital 103

Ieșiți sănătoși 26

Rămân în spital 131

Soldați la Călărași

Morți în spital 476

Trimiși în spital 622

Reținuți de spital 63

Bolnavi din spital 901

Convalescenți 29

Sub pretext de ciumă se săvârșeau nenumărate abuzuri și răzbunări, ceea ce făcea pe consulul francez Hugot să încheie raportul său din 16 noiembrie 1824, cu exclamația: O, kété mencatoria ! – o, câtă mâncătorie ! (2).

Ravagiile ciumei din spatele frontului nu puteau să rămână fără efect asupra tratativelor de pace de la Adrianopol, de la începutul lui septembrie 1829. Între stipulațiunile tratatului de pace și ale convențiunii separate privitoare la Principatele Române se găseau dispozițiuni de mare importanță pentru combaterea epidemiilor pustiitoare din țările noastre. Adevăratele cuibare ale ciumei erau raialele turcești de la Brăila, Giurgiu și Turnu, unde administrația turcească era inertă.

Prin dispozițiile tratatului de la Adrianopol s-a procedat la delimitarea granițelor de-a lungul Dunării de la Orșova până la vărsarea Prutului în Dunăre. Noua graniță urma firul apei, adică șenalul sau talvegul Dunării. Insulele din dreapta șenalului rămăseseră turcilor, iar cele din stânga fuseseră reîncorporate Țării Românești și Moldovei. 80 de insule au fost atribuite Principatelor Române ( Ostrovul Mic, Ostrovul Mare, Mocanu Oslu, Turtucaia, Leove, Aliman, Rața la Stânga ș.a.).

Guvernelor de la București și Iași li s-au permis să organizeze, de-a lungul noii frontiere dunărene, cordoane sanitare și stațiuni de carantină permanente, străjuite de gărzi înarmate din miliția pământeană (3).

Concomitent cu măsurile de combatere a epidemiei a fost elaborat și statutul pentru înființarea cordonului sanitar la Dunăre, al stațiunilor de carantină pentru persoane și al schelelor de trecere pentru mărfuri în vederea protejării populației contra bolilor contagioase. Capitolul 6 din Regulamentul Organic pentru Țara Românească era intitulat : Despre carantină, al cărui scop era să devină un bastion contra ciumei, cum o caracteriza guvernatorul Kisseleff în mesajul său către Adunarea Obștească a Munteniei, din ziua de 22 martie 1831 (4).

Statutul cuprindea opt capitole: în primul capitol se prevedea înființarea de stațiuni de carantină la Galați, Brăila, Piua Petrii, Călărași, Giurgiu, Zimnicea, Izlaz, Calafat, Cladova și Vârciorova. Galați, Brăila, Călărași, Giurgiu, Izlaz și Calafat erau stațiuni de clasa întâia. În fruntea intendenței carantinelor stătea un intendent superior, care în Muntenia era supus marelui spătar, iar în Moldova marelui hatman.

Capitolul al doilea cuprindea dispoziții cu privire la construcția stațiunilor de carantină, vizând comisarii, medicul, oamenii de serviciu și o cameră pentru fumigația efectelor. Cioclii erau adăpostiți într-o cameră aparte. În jur, apartamente pentru public și magazii pentru mărfuri.

În celelalte capitole se prevedeau instrucțiuni pentru : întocmirea pichetelor pentru traficul mărfurilor, proceduri carantinale, dezinfectarea mărfurilor, îndatoririle impuse organelor de conducere și control, asupra pichetelor de pază de-a lungul cordonului, contravenții, sancțiuni (5).

Regulamentul pentru funcționarea carantinelor cuprindea 20 de articole (6), din care noi vom reproduce doar două :

Art.1. „Pentru a scuti Țara Românească de plaga ciumei se va institui de-a-lungul întregului țărm stâng al Dunării un cordon sanitar permanent. Linia de carantină se va compune din 5 lazarete mari și din 6 birouri de carantină pendinte din cele dintâi.

Sediile destinate pentru marele lazarete sunt Calafat, Zimnicea, Giurgiu, Călărași și Brăila, iar pentru birourile mici de carantină localitățile Cerneț, Bechet vizavi de Rahova, Islaz, Turnu, Oltenița și Piua Petrei (în text Piuapetrei, n.n.).

Linia de carantină odată stabilită, niciun călător de pe malul drept al Dunării nu va putea acosta decât în punctele menționate”.

Art. 19. „Indivizii care vor călca cordonul sanitar și nu vor respecta regulamentele de carantină sunt pasibili de următoarele pedepse:

Cei ce vor introduce în teritoriul român fără a face carantină vor fi trimiși la ocnă pentru totdeauna.
Cei ce vor introduce mărfuri sau alte efecte, comit un dublu delict de contrabandă și de infracțiune sanitară și vor fi pedepsiți cu confiscarea obiectelor confiscate; infractorii și contrabandiștii vor mai fi pe deasupra și condamnați la ocnă pe viață.
Cei ce vor fi tăinuit efecte și care vor fi dovediți în timpul carantinei vor fi obligați de a repeta carantina și de a plăti încă și o amendă.
Indivizii care vor atinge o persoană sau un obiect ce se găsește încă în carantină, deopotrivă cu obiectele atinse de un călător ce vine să intre, vor fi de asemenea supuși unui nou termen de carantină.
Dacă s’ar întâmpla ca un individ să încerce a călca legea sau cordonul sanitar, sau că la somațiunea repetată a sentinelei să nu se oprească, atunci sentinela este autorizată de a trage asupra infractorului”.

Schelele însemnate erau Calafatul, vis-à-vis de Vidin, unde dominau mărfurile de la Sofia, Niș etc.: săpun, ulei, mătase, cafea, textile, pielării etc. Zimnicea avea și ea o schelă mare, pe unde treceau mărfurile importate din Rumelia, Seres, Salonic, Ianina, anume produse turcești, tutun din Albania, textile din Asia, precum și minereuri cunoscute sub numele de Adramit (oraș la coasta Anatoliei din golful Adramiti ) și Chircagaci (localitate minieră în Anatolia). Pe la Giurgiu, o altă schelă mare, intrau în țară mărfurile ce se importau din Constantinopol și Varna. Prin schela de la Călărași, punct foarte important pentru trecerea turmelor aflate în transhumanță, intrau în țară negustori orientali care negociau cu produse indigene. Schela de la Brăila, așezată între Muntenia și Moldova, constituia un mare debușeu pentru exportul român (7).

Pentru paza cordonului se înființară 6 batalioane de jandarmi pedeștri și 6 escadroane de jandarmi călări sub comanda marelui spătar (8).

N-a fost suficientă ciuma, a lovit și holera, 1831, mai întâi în Moldova în iulie 1837se semnalară cazuri de holeră la Focșani, precum și în județele Buzău și Ialomița. La 13 august 1831 se raporta din București că până la acea dată fuseseră cuprinse de holeră 1792 persoane, dintre care 825 au murit, 229 erau în stare de convalescență, iar 738 se găseau încă în tratament spitalicesc (9).

Între timp, epidemia de ciumă făcea ravagii în sudul Dunării dar, mai ales, în dreapta Dunării (Lom, Rahova, Nicopole, Plevna, Sofia, Rusciuc, Turtucaia, Hârșova, Tulcea ș.a.). Din raportul inspectoratului carantinelor dunărene, prezentat guvernului, noi reținem doar următoarele date: „la un loc” 86.629 morți; la stânele din Isaccea, 26 de morți, și la stânele din Babadag, 101 morți (10).

„Din cele arătate mai sus s-a putut vedea cât au avut de suferit țările noastre pe urma epidemiilor de ciumă și holeră și că acestui flagel i s-a pus capăt numai prin încorporarea raialelor Brăila, Giurgiu și Turnu și organizarea cordonului sanitar permanent la Dunăre” (11).

Evenimentele pe care le-am consemnat și, după putințele noastre, le-am comentat, „au implicat și reglementarea trecerii mocanilor cu vitele în Dobrogea, care, până atunci, nu fuseseră supusă nici unei restricții. Așa se explică și de ce păstorii transilvăneni s-au obișnuit destul de greu cu noile măsuri, la început unii dintre ei încălcându-le în mod grosolan, deși acest lucru atrăgea asupra lor pedepse dintre cele mai aspre” (12).

La 6 octombrie 1830 au fost inaugurate noile reglementări referitoare în mod direct la trecerea mocanilor peste Dunăre. Ele au fost propuse într-un raport al Divanului Săvârșitor al Țării Românești către prezident (13), fiind aprobate de acesta la 9 octombrie (14) și cuprinse apoi și în Regulamentul („contractul”) vămilor din 31 decembrie, același an (15). Se prevedea, mai întâi, „să se sloboadă dobitoacele la ernatec în turme numai pe la vămi și carantine, pe la care să sloboade dobitoacele rumânești pentru vânzare”, și anume pe la Brăila, Călărași, Giurgiu, Zimnicea, Izvoarele, Calafat și Cerneț. Se stabilea apoi ca vameșii și directorii carantinelor să aibă obligația de a cerceta „reghiile”, documentele eliberate de autoritățile din Transilvania stăpânilor de vite, însemnând într-o condică „numărul și feliul dobitoacelor, a cui sunt și câte anume trec”. În cazul în care „s-or dovedi la păstori mai multe dobitoace decât este scris pe reghii, apoi niște asemenea dobitoace să nu se sloboadă sau păstorii să fie datori a plăti hotărâta vamă”. În același fel trebuia să se procedeze și la revenirea de peste Dunăre, aceste măsuri fiind impuse de vama care tocmai se instituise, „pentru ca păstorii, sub chip de ernatec pot a trimite în Turchiia fără vamă dobitoacele rumânești și să le vândă acolo”, iar la înapoiere „pentru că păstorii vânzând dobitoacele lor în Turchiia și întorcându-să cu mai puțin număr în Valahia, pot a-și îndeplini reghiile cu dobitoacele ce le vor cumpăra în Valahia” și să le treacă apoi în Transilvania fără plata vămii. Totodată, nu se mai admitea ca mocanii care treceau peste Dunăre să ia cu ei „mai multe producturi de îndestulare decât pe trei zile, după analoghiia oamenilor ce să vor afla pe lângă turme” (16).

După aprobare, aceste reglementări au fost trimise de Comitetul Carantinelor, la 17 octombrie 1830, punctelor de trecere de la Dunăre (17). La 24 noiembrie s-a cerut carantinelor pe la care era permisă trecerea mocanilor să prezinte lunar un „perilipsis de oricâte vite vor trece peste graniță, în Turchiia, la ernatic, arătând deosebit felurimea lor” (18).

Pentru Dobrogea, trecerea se făcea pe la Brăila și Călărași, la care se vor adăuga „micile carantine” Piua Petrii și Oltenița.

Umblând să obțină aprobări să cumpere „mălai pentru hrana gurilor”, Divanul Săvârșitor din Țara Românească răspunde încadrându-i pe oieri în prevederile noilor reglementări: „acei păstori au voie a trece peste graniță mălai socotit pe câți oameni vor fi ei, numai pentru hrană pă trei zile” (19).

Arhivele păstrează nenumărate documente privind trecerea turmelor ardelene din Ialomița sau Brăila în Dobrogea, dar și pentru reveniri, prin vadul Călărași, în Țara Românească (20). Atât ciobanii cât și vitele erau supuși unor măsuri sanitare, pentru a fi curățite „atât de molipsitoarea boală a ciumii, cât și dă boala ce vor mai avea, adică dalac și gălbează”. Ele erau primite apoi de ciobanii care-și împliniseră termenul, după care intrau în carantină și cei rămași pe malul drept al Dunării (21).

Se înregistrează repetate intervenții pentru trecere ale oierilor, mai ales în vremea fătării oilor (22).

Dacă la carantina Călărași intrau în țară cu precădere țuțuieni, (1831, primăvara, numai din satul Săliște au venit din Dobrogea 54 de târle, cu un total de 57.181 de oi și 1122 de cai (23), la carantina din Piua Petrii fuseseră aduse numai târle aparținând oierilor bârsani, dintre care 5 aveau turme de peste 2000 de oi : Ion Tătaru din Șimon, cu 2330 de oi; Radu Lungu din Bran, cu 2111 oi; Nicolae Enescu, tot din Bran, cu 2144 de oi; Gheorghe Tătaru din Șimon, cu 2092 de oi și Aron Moșoiu, din Șimon, cu 2018 oi (24).

Arhivele au conservat un număr considerabil de documente privitoare la procedurile de trecere a oierilor transhumanți în Dobrogea și revenirea lor în Țara Românească, cu activarea diferențiată a carantinelor de la Brăila, Călărași, Oltenița, Giurgiu, mai rar la Galați, Piua Petrii (în 1834, sediul acestei carantine se mută la punctul Gura Ialomiței).

Nu putem cita multe cazuri spectaculoase de încălcare a regulamentului pentru funcționarea carantinelor. Am mai arătat că, la întoarcerea din Dobrogea, atât păstorii cât și vitele trebuiau să-și facă termenul de curățenie la carantine. (Aceasta, desigur, până la desființarea cordonului sanitar de pe linia Dunării. În 1855, 1 ianuarie, printr-un ofis domnesc din 28 decembrie 1854, domnul Moldovei, Grigore Ghica, hotăra desființarea carantinei Galați) (25). Unii mocani încălcau însă această obligație, trecând fluviul clandestin și alertând astfel autoritățile românești. În noaptea de 28 februarie 1834, au fost prinși șapte mocani, trecuți cu o luntre, pe lângă carantina Piua Petrii, de către doi români din satul dobrogean Ulmii (26). Alți români din același sat au adus, cu un vas al turcului Husein Efendi, orânduit cu paza vadului de la Hârșova, în noaptea de Buna Vestire 1835, doi „țuțuieni” din Tilișca, „cu dăsagi cu calabalâcul lor și cu cinci cai” (27). În aprilie același an, au fost prinși în satul Giurgeni 20 de mocani „trecuți de turci” în Țara Românească (28). În noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1840, doi români din Turtucaia au adus cu luntrea doi păstori transilvăneni clandestin la stânga Dunării, urmând ca și vitele acestora „să le treacă iarăși tainic” (29). Un locuitor al satului Ulmii, Ioniță Nădrag, se specializase în asemenea treceri ilegale, determinând autoritățile Țării Românești să ia măsuri drastice împotriva lui (30). Vom prezenta încă două cazuri. Astfel, la 28 februarie 1834, Comitetul Carantinelor preciza că „nefiind slobod a primi pasageri” pe la punctul Oltenița, era admisă numai intrarea vitelor, curățenia ciobanilor urmând să se facă la carantina Călărași sau la Brăila (31).

Al doilea caz privește carantina Gura Ialomiței. Pe baza jurnalului comisiei, inspectorul general („ghinăral enspector”) al carantinelor liniei Dunării, Nicolae Mavros, a adresat un raport, la 8 aprilie, către domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, în care relata următoarele: „La anul 1835, pentru neorânduielile săvârșite la carantina Gura Ialomiței de către păstorii austrieci (mocani, n.n.) cu călcarea cordonului de sănătate, Înălțimea v. ați hotărât ca să se propească cu totul trecerea pe acolo a vitelor mocănești, în urmarea căreia înaltei porunci aceasta se păzește și acum”. Mocanii, în jalba lor, promit că „vor păzi cu sfințenie pravilele de sănătate”. La câteva zile după aceea, domnul țării a încuviințat „intrarea oilor și pe la acel punct, precum au fost și mai înainte”. De atunci, prin acest loc, trecerea mocanilor cu vitele lor s-a putut urma în ambele sensuri fără nicio opreliște (32).

Nu trebuie exagerate efectele negative ale restricțiilor, absolut necesare, impuse trecerii mocanilor cu vitele lor de o parte și de alta a Dunării, în perioada carantinării liniei Dunării. Introducerea evidențelor stricte a însemnat, în primul rând, ordine. Efectele epidemiilor de ciumă și holeră au fost reduse la minimum, uneori chiar anihilate, datorită politicii administrative și medicale impusă de autoritățile vremii.

Nu apreciem acum nici efectele păcii de la Adrianopol (libertatea comerțului în Principatele Române, boierii pornesc desțelenirea Bărăganului, nu mai sunt siliți să dea grâul turcilor la preț redus, ci îl pot vinde francezilor sau englezilor pe Dunăre etc.), dar nu putem să înțelegem corect de ce în perioada între anii 1830 și 1854, la „concurență” cu ciuma și holera, fenomenul transhumanței pastorale a atins apogeul.

Fragment din volumul în curs de apariție

„Transhumanța bârsană. Capete de istorie. Mocani în zodia Bărăganului.”