„Viața este o luptă și trebuie trăită, este cel mai frumos cadou primit de la Dumnezeu.
În jur văd indiferență, nepăsare, însingurare, singurătate în doi și suferință. Eu nu am avut lacrimile la vedere, le-am ascuns în suflet. M-am născut în data de 1 iunie, dar tata m-a declarat la notar cu 20 de zile mai tîrziu ca fiind născută pe 10 iunie, căci venind pe lume la 7 luni erau convinși că nu voi trăi. Mama se afla la serbarea fratelui…”
AFRODICA BOBÎRNICHE (n. 10 iunie 1963)
Și a trăit! Copilul născut la șapte luni a trăit cât pentru șapte vieți! A trăit și trăiește simțind, gândind, suferind și bucurându-se altfel decât o fac ceilalți. A iubit și iubește viața văzând frumusețe în tot ceea ce o înconjoară.
Pentru Afrodica Bobârniche, fiica mijlocie a familiei Gheorghe și Gica Bobârniche, viața este un drept și o datorie în același timp. Când a înțeles că timpul nu schimbă oamenii nici nu vindecă rănile, și-a regăsit puterea și pe sine. A îndrăznit să-și construiască visuri și nu a mai pretins nimic de la alții. Copilăria a fost primul dar primit de la viață. În casa și în brațele bunicilor a găsit dragoste, alinare, răbdare, bunătate, bunătăți. A găsit și a învățat lecții de viață și lecții despre viață.
Bunicii paterni, Nedelcu și Smaranda Stan, erau țărani mijlocași a căror avere au fost copiii, pământul și veșnicia. Bunicul Nedelcu, veteran din Primul Război Mondial, refuzase să se înscrie în colectiv. Refuzul colectivizării l-a plătit scump: a fost închis și bătut în beciul miliției din sat. A murit tânăr, la 58 de ani, din cauza unei boli la plămâni contactate în timpul deplasărilor cu căruța pe distanțe lungi la “pământurile” lui. Bunica Smaranda era o neîntrecută țesătoare, căci putea reda în războiul de țesut orice model văzut în sat ori la femeile din alte sate. Afrodica Bobârniche este convinsă că de la bunica Smaranda moștenește talentul artistic.
Bunicii materni, Ivan și Anica Tonea, țărani si ei, locuiau în Constantin Brâncoveanu, azi Brâncoveni. Obișnuiau să se adune aici toți verii în vacanța de iarnă. Bunica Anica era o fire veselă, vrednică, iute la treabă. A transmis aceste calități fiicei și nepoatei, căci, mărturisește d-na Afrodica: „Și eu sunt o fire veselă, nu mă dau înapoi de la treabă și nu pot ține supărare…”
În copilărie colinda pe toate ulițele și se juca cu ceilalți copii prin toate curțile. Grădinița (care funcționa într-o clădire deasura dealului devenită mai trârziu sediu pentru birourile C.A.P.-ului „Timpuri Noi”, dar grădinița a funcționat și în casa Bordușanu!): „A fost cea mai frumoasă felie din viața mea. Educatoarea mă purta de mână prin curte, un privilegiu pentru mine, bucătăresele mă îndrăgeau, Tanti Titica mă iubea, neavând copii. Ne servea pe fiecare și se oprea să ne mângâie pe cap, mă pupa pe obraz. Pentru odihnă ne așteptau două ligheane mari cu apă în care ne spălam picioarele pe rând, într-unul fetițele, în celălalt băieții și intram, tot așa pe rând, în dormitoare separate. Fiecare dormea pe pernița adusă de acasă și o luau înapoi toamna târziu, când se încheia activitatea preșcolară (după muncile agricole).
Simte și acum gustul mâncării de atunci: „Mâncarea era grozavă, gătită de femei gospodine, atunci pe loc. La prânz primeam ciorbă de pasăre și tocăniță cu mămăliguță… mai bune ca acasă.. Seara, la ora 16 sau 17, mergeam peste drum să servim gustarea”, fiidcă acolo era bucătăria grădiniței și cuptorul pentru pâine. Primeau miere sau smântână pe pâine de casă.
La chindie ajungeau toți copiii acasă cu căruța, cu băncuțe de-o parte și de cealaltă. Erau lăsați fiecare în poartă supravegheați de tanti Lucreția, tot așa cum erau luați și dimineața pe la ora 8.
Transportul cu căruța cu nenea Tudor Ovezea era excursia zilnică a copiilor din Cosâmbești. Tanti Lucreția Zamfir stătea în partea din spate a căruței, îi ajuta la urcare și la coborâre și era ror timpul drumului cu ochii pe copii. În rest, participa la gătit alături de celelalte bucătarese.
S-a trezit școlăriță, buchisind litere, scriind, desenând. Doamna Silvia învățătoarea „era dulce și mămoasă. Învățam în aceeași clasă cu elevii din clasa a III-a (învățământ simultan). Doamna ne dădea de scris și de citit în timp ce „pedagogea” cu cei mai mari.”
La ciclul gimnazial, profesori și materii noi, nu i-a plăcut matematica și a învățat tabla înmulțirii și a împărțirii de frica „metodelor pedagogice”. Doamna de matematică le trăgea pe fete de păr când le scotea la tablă. La chimie au fost invitati de „ tovarășa profesoară” să scrie pe o foie nesemnată de ce nu se învață la acea materie. Și-a făcut curaj și a scris adevărul: „nu îmi place chimia!”
Recreațiile erau pline de voioșie, iar serbările școlare de vis. Părinții participau în clipele lor de răgaz la aceste momente, înghesuiți până la refuz în sala Căminului Cultural aflat pe același amplasament pe care este cel de acum.
Cele mai grozave erau serbările pomului de iarnă, la 30 decembrie, când îl așteptau pe Moș Gerilă: „Eram super fericiți, primeam dulciuri aduse cu coșurile, coșurile de răchită folosite la culescul porumbului”. La final, un cadru didactic arunca și în sală din aceste dulciuri, părinții mai iuți le prindeau și „se contaminau” părinți și copii de bucuria sărbătorilor.
Cea mai frumoasă serbare școlară a fost cea intitulată „Carnavalul notelor bune”. Era prin clasa a VI-a sau a VII-a. După ce și-au prezentat rolurile pe scenă, au dansat în sala Căminului pe muzică de vals. Scaunele fuseseră înșirate la perete de o parte și de alta, iar perechile de dansatori au valsat în toată sala. Fetele purtau rochii lungi albe obținute din ajustarea rochiilor de mireasă ale mamelor și ochelari din carton îmbrăcați în staniol de ciocolată. Își amintește și acum de rochia colorată cu mâneci bufante, cea mai colorată rochie din tot balul: „Mi-a cumpărat mama din Slobozia un material viu colorat din mai multe nuanțe, pe care l-a ales vânzătoarea fiind și eu de față. Mi-a cusut rochia tanti Aneta Negrea (mama doamnei învățătoare Silvia Vintilescu), care locuia aproape de noi.”
Decorul fantastic, muzica măiastră, parcă erau în poveste la nunta fiului de împărat. Poartă recunoștință dascălilor săi, iar după gimnaziu „ne-am risipit fiecare pe unde am răzbit. Eu și alte trei colege și un coleg ne-am înscris la Liceul Pedagogic, secția învățători, examen greu, trei și ceva candidați pe un loc, probe eliminatorii la sport, muzică, caligrafie, desen artistic, probe scrise la limba română și matematică, apoi proba orală, cu bilețele extrase în fața comisiei de profesori. Au fost două săptămâni de examen pe care nu le-am trecut și am rămas pe dinafară.”
S-a înscris tot acolo, la Filologie-Istorie, dar a ratat din nou. Când a venit acasă după primul examen tata aștepta să îi spun rezultatul, iar ea a mai avut puterea să îi spună zâmbind că nu a reușit. El a rămas tăcut pe gânduri, fără să o certe sau să o întrebe ceva. Se terminaseră examenele, se ocupaseră locurile la toate liceele, dar s-a înființat o clasă la Școala Generală nr. 1 Slobozia, o clasă care aparținea de Liceul Industrial de Construcții nr. 2 și s-a înscris acolo.
În vacanța de primăvară din primul an de liceu, se simțea datoare tatălui care nu-i spusese nici o vorbă grea legată de eșecul admiterii la liceu și a mers cu el să-l ajute la pădure să taie lemne de foc. Felul cum povestește (n.n. are un caiet cu peste o sută de poezii pe care nu le-a publicat încă!) readuce totul în momentul prezent: „ La dus, tata vâslea de zor contra cursului și oricum nu îmi era teamă. Era o dulce legănare așa cum a fost totată copilăria mea… Am traversat râul, plecând din dreptul lui Ilie Vasile, ajungând pe celălalt mal. Apoi am mers prin pădure pe jos, spre vest, până în dreptul conacului Bolomey. Acolo ne-am oprit la postața, adică la porțiunea care trebuia defrișată. Era prima plimbare în pădurea pe care o admirasem tot timpul de pe celălalt mal. Tata, cu lovituri puternice de topor dobora copacii care trebuiau tăiați: gherghini, peri sălbatici, ulmi, apoi curăța trunchiurile de crengi. Sarcina mea era să adun crengile să le fac gramezi, să rămână locul curat. În jur era covor de viorele parfumate… adunam mamei buchete imense să o bucur și să avem noroc de pui, cum se spune prin partea locului – să aduci flori multe ca să iasă pui mulți din ouăle cloștilor… Nici nu știu cum au trecut cele două săptămâni… au trecut așa de parcă le luase Ialomița să le ducă la plimbare prin lume…”
La liceu a fost a doua pe clasă și secretar UTC, dar, recunoaște, era fără ambiție. A dat treapta a II-a la Liceul Industrial de Construcții la desen tehnic, probă eliminatoriu și probă scrisă la română și matematică. În clasa a IX-a, când a primit ca materie desenul tehnic, în mintea ei era un singur lucru: ăsta nu e desen, ci doar linii-linii și așa a luat primul 4. Tânjea după desenul artistic și după culoare. Nu se simțea în largul ei într-un domeniu cu reguli în care nu se regăsea și nu se putea pierde în timp și culoare, spunând cu pensula și paleta de culori tot ceea ce voia cu adevărat să spună. Se simțea uneori singură; colega de bancă și alte fete din clasă, deși aveau 16 ani, se căsătoriseră. La examenul de BAC a obținut o medie mare și își amintește și acum lucrarea la proiectul de diplomă: Proiectarea unei grinzi în formă de T cu calculul matematic aferent.
Adolescența a trăit-o la superlativ, dar anii de liceu la un alt grad de comparație, fiindcă avea profesorii cei mai exigenți; la matematică toată clasa lua 3 și își aduce aminte: „Când aveam primele ore două ore de matematică mă lua somnul și picoteam; stăteam fix în prima bancă. Era un chin, matematica nu o înțelegeam, iar colega de bancă din clasa a XI-a s-a măritat și ea și am rămas singură, având de ales între cele două scaune de bancă. Îmi amintesc însă cu bucurie ziua de joi, când studiam numai specialitățile pentru desen tehnic, făceam 6 ore cu un arhitect care venea de la Călărași.”
După terminarea liceului a venit timpul să își ia serviciu. Tata era de părere să se angajeze la CAP, dar cum mersese la foarte multe din muncile câmpului suplinind-o pe mama când avea treabă acasă, nu prea o trăgea inima. Îi treceau prin fața ochilor zilele când îl ajuta pe tata care toată campania agricolă stătea pe câmp cu două motoare de irigat, acasă gospodăria trebuia îngrijită, el venea doar duminica după amiază, iar mama în fiecare dimineață îi ducea mâncarea la magazia CAP-ului unde încărca butoaiele cu motorină. La recoltat rămânea nopțile pe câmp să facă de pază. A renunțat la a se angaja la CAP și a dat probă de lucru la Decorativa Slobozia, situată pe atunci lângă cinematograful Ialomița. A fost angajată imediat și i s-a spus că se va înființa un atelier de proiectare, lucru care nu s-a întâmplat. I s-a dat o probă de lucru la alegere, să scrie cu vopsea pe orice material și a ales să scrie pe sticlă, deși era modul cel mai complicat deoarece trebuia scris pe spate invers. La Decorativa: „Pregăteam și vopseam panouri, firme. Am mâncat vopsea pe pâine și la propriu și la figurat, toate hainele îmi miroseau a diluant și vopsea. Nu mă bucuram nici măcar de jumătatea aceea de pâine luată pe cartelă fiindcă avea gust de vopsea. Dar aici la Decorativa am descoperit tuburile de pictură, culorile în ulei de la Fondul Plastic.”
Întotdeauna i-a plăcut pictura, natura, tot ceea ce are viață, culoare și formă. Nu face un secret din faptul că în clasele primare, dacă găsea un desen care îi plăcea în mod deosebit prin cărțile împrumutate de la bibliotecă rupea pagina și îl dosea. A strâns mai multe pe care le-a reprodus întocmai cu aparatul de pirogravat cumpărat în timpul liceului. În școala generală își vedea de multe ori desenele expuse pe holurile școlii. Prima icoană a realizat-o prin tehnica pirogravurii în anul 1985:„Maica Domnului cu Pruncul”: După mai bine de două decenii, potrivit rezoluției Preasfințitului Episcop Vincențiu pe temei nr.2712/2009 i se acordă arhiereasca binecuvântare în vederea prezentării unei expoziții personale de icoane la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”.
Cu vopseaua fină de la Fondul Plastic se scriau firme, panouri propagandistice, citate pe sticlă pentru școli și întreprinderi din cuvântările Tovarășului Nicolae Ceaușescu. A scris zeci de pancarte cu vopsea pe bază de apă întărită cu aracet ca să fie mai trainice. Își amintește cu nostalgie o întâmplare: „ Am plecat într-o zi cu nea Costel, colegul, (n.n. Tender Constantin) să ducem o pancartă scrisă în lungime de șase metri la Consiliul Județean. Unul de un capăt și celălalt la fel, mergeam pe marginea bulevardului Matei Basarab unde din fericire nu erau mașini parcate ca acum. Era prin anul 1983, cred, și trecut de ora 11 când ieșeau elevii de la școala primară de la „Sfântul Andrei”. Cred ca în mintea lor eram la o defilare, deoarece la apariția noastră au început să strige: „Ceaușescu pace, Ceaușescu PCR!”. Pe mine m-au amuzat și am înțeles și mai bine ce timpuri trăim…”
La Decorativa nu doar scria sau vopsea. Era trimisă cu devize, chitanțe, bani pe la atelierele de tâmplărie, bobinaj, pietrărie. Mergea de la Decorativa la podul vechi ori trecea pe lângă Cinema „Ialomița”, avea drumuri de făcut în tot orașul și le făcea așa îmbrăcată în halatul murdar de vopsea fiindcă i se atrăsese atenția să se vadă că este în timpul serviciului.
Suferea că nu era lăsată la scris cât de mult și-ar fi dorit. La salariu primea câteva sute de lei și i se motiva că nu este calificată. Șeful îi motiva că meseria de pictor – decorator se învață cam în trei ani și ei au douăzeci de ani vechime, iar ea era abia angajată. Spăla pensulele numite „șlepare” cu benzină, cu apă și săpun de casă ca să-și recapete elasticitatea și moliciunea. Le așeza pe rând într-o cutie de lemn, o fostă cutie pentru jocuri de table. „Nu eram susținută sau încurajată pentru ceea ce doream să fac, rolul meu era mai degrabă să fac curățenie, să mătur în fața atelierului, să stropesc trotuarul. Eram trimisă la alimentare după sticla de vin alb, rația zilnică a lui nea Costel, căruia după primul pahar nu-i mai tremura mâna. Și el și celălalt coleg scriau frumos, dar nu aveau talent cu desenul, iar acolo îmi intram eu în rol. Făceam panouri cu indicatoare amplasate prin curțile instituțiilor, ale întreprinderilor”.
Nu a fost o perioadă prea fericită. Și-ar fi dorit să plece din acel atelier. Un lucru deosebit cât a lucrat acolo: într-o zi i-a vizitat preotul Ion Negoiță apelând la colegi pentru tuburi de pictură care nu se găseau atunci decât la București; anumite culori se dădeau pe sub mână. Colegii au fost binevoitori cu părintele, i-au oferit acele tuburi minunate care îi erau necesare și l-a descoperit pe părintele-artist. Era o perioadă când Municipiul Slobozia era tot un șantier, sub ochii locuitorilor se demolau zilnic locuințe vechi; s-au mutat cu atelierul de trei ori. Încerca să își schimbe serviciul. Un vitrinier i-a sugerat că au nevoie de o colegă pentru vitrinele magazinelor. Nu a fost să fie nici aici, nici la CFR unde aflase că era un post liber de impiegat.
După doi ani și jumătate de lucru la Decorativa nu s-a schimbat nimic în situația ei profesională. Făcea naveta cu bicicleta la Cosâmbești, iar într-o după-amiază, când a coborât de pe bicicletă să urce podul de la Bora, se întâlnește cu profesorul care îi predat materiile de specialitate în liceu și desenul tehnic, subinginerul Ciumașu Constantin. Colegii de liceu îl porecliseră… omul nebun cu păr de bidinea. „La una din ore eram toți în picioare, incapabili să spunem ce lecție aveam. Ne-a dat răspunsul făcându-ne să înțelegem nu numai acea lecție, ci tot ceea ce trebuia să știm din acea materie de specialitate în domeniul construcțiilor. Prin fața ochilor s-a depănat ca într-un film toți anii aceia de liceu. Știu doar că am răspuns întrebărilor în timp ce dumnealui povestea, vorbea, iar eu aprobam.”
După șase luni acest domn subinginer i-a vizitat la Decorativa și s-a adresat tuturor: „Cine vrea să se angajeze la drumuri naționale pentru a scrie și vopsi indicatoare de circulație?”. A acceptat propunerea și într-o zi a avenit normatorul secției de drumuri naționale și i-a propus să meargă să dea proba de lucru. A plecat cu acel normator, iar ca probă de lucru i s-a spus să scrie un nume de localitate cu scriere stas, prima literă mare, restul format mic. Cei din comisie s-au retras fiecare în biroul lui, iar ea privea nedumerită, neștiind ce caractere de litere să folosească, ce dimensiuni, căci la panouri avea scriere liberă, chiar dacă erau citate. Norocul ei, după cum povestește: „A venit tâmplarul (n.n. Mădularu Vasile) și i-am explicat că știu mai multe caractere, dar nu știu pe care să le folosesc…” . Acesta a plecat și s-a întors cu ziarul Scânteia Tineretului, zicând: „Uite, scrii litere ca aici”. A plecat la treburile lui, iar peste ani le spunea colegilor: „Uite, cu mine a dat Afrodica proba de lucru când s-a angajat la noi.!”
După angajare a urmat și obținerea calificării. Tâmplarul care avea atelierul alături îi dădea zilnic detalii și sfaturi; lucra în echipă cu muncitori asfaltatori și a schimbat vopseaua din tuburi cu vopseaua la bidoane de 20 de kg. Lucra pe teren, scria borne, se spăla cu diluant sau motorină ca să poată mânca ceva la prânz.
Au fost și alte oportunități și regretă că nu a făcut pasul. A renunțat să meargă nouă luni la Sibiu pentru studii în restaurare, să se angajeze apoi la Muzeul Județean. I s-a propus să intre în echipa unei rude care picta biserici, dar propunerea a venit în momentul în care se derula procesul de divorț și a rămas la Drumuri Naționale în noul său atelier. Colegele care mai fuseseră angajate veneau și plecau.
Primăvara mergea la văruit plopii de pe marginea drumului, scria în continuare borne kilometrice și indicatoare, iar după revoluție o parte din echipe s-au desființat. Cei care au rămas s-au recalificat executând practic de la lucrări de revizie la amplasare de indicatoare rutiere, întreținere, reparații asfalt, curățenie în parcări și șanțuri, montat parazăpezi.
Iarna, pe viscol sau zăpadă puternică, rămâneau la bază, iar cei care erau la informare plecau acasă cu schimbul. O perioadă, când aveau de turnat asfalt, cantitatea adusă era peste puterile lor și lucrau inclusiv la lumina farurilor.
A ieșit la pensie la 58 de ani și privind în urmă spune: „Am „la activ” doi copii minunați, o căsătorie de 10 ani, un divorț și procese pentru încredințare minori care au durat 7 ani și probabil s-ar mai fi prelungit dacă nu intervenea decesul fostului soț și 38 ani de muncă. Nu mi-a fost ușor, nu regret nimic, dar recunosc, cei 7 ani de divorț au fost ani trăiți cu multă frică.” Ar fi vrut să poată uita, dar a fost prea multă durere și atunci a ales să ierte. Văzuse altfel viața în doi. Dorise să își decoreze casa cu tablourile personale, iar în primii ani de căsătorie a pictat frenetic – flori, peisaje, portrete de copii. S-a întors acasă la Cosâmbești și și-a alinat suferința pictînd de data acesta icoană după icoană. Nu știe de ce a ales icoana; are mai degrabă convingerea că icoana a ales-o pe domnia-sa.
Prima icoană de suflet a pictat-o având ca model o icoană veche cu ușițe, „Maica domnului cu pruncul Iisus” moștenită de la străbunicii săi.
Autodidact desăvârșit, a continuat să studieze, să strângă sau să împrumute icoane. Își pregătește cu grijă materialele și sufletul. Citește îndrumătoare bisericești cu luare-aminte și evlavie. Din cele peste 70 de icoane pictate, 60 au putut fi admirate în cadrul expoziției ,,Dor de liniște și cer”, al cărei vernisaj a avut loc pe 22 octombrie 2009. Icoanele doamnei Afrodica Bobârniche sunt în egală măsură icoane ale răbdării și ajutorului divin. Când schimbă cerul cu pământul, pictează flori, peisaje, satul cosâmbeștean de care este puternic atașată. Ultimele pictate: ,,Car cu boi pe Valea Mare” și „Întoarcere de la câmp”. Îi sunt dragi, dar la fel de dragi îi sunt și „Movila Drăgaicii” sau portretul străbunicului său, Costache Bobârniche, sergent roșior la 1878.
Pictura nu este singura pasiune a doamnei Afrodica Bobârniche. Copil fiind, descoperea uneori în curtea părinților și a bunicilor monede vechi cu chipul regilor României. Era fascinată de medaliile militare ale străbunicului și bunicului pe care fratele le coborâse din pod și se jucau cu ele. A continuat să adune diverse obiecte sau să le cumpere de la diverse persoane, iar casa domniei sale este azi un adevărat muzeu în care pot fi admirate fotografii vechi, obiecte din perioada celor două razboaie mondiale și chiar mai vechi, o adevărată colecție numismatică, icoane pe lemn, obiecte vechi folosite în gospodăriile țărănești de altădată (putinee, oale de lut, brăzdare de plug etc.), prosoape de cânepă și borangic țesute la război, cămăși tradiționale, covoare și carpete, obiecte de cult bisericesc donate de Toma Georgeta, pe care le avea în păstrare după prăbușirea bisericii din localitate.
Centenarul Marii Uniri sărbătorit în 2018 i-a dat posibilitatea împărtășirii acestei bucurii a colecționării cu sătenii. Și-a dus cu tot sufletul comorile la căminul cultural din localitate și a îmbrăcat cu mândrie costumul popular autentic primit de la Elena Stan. Și-ar dori din tot sufletul un muzeu al satului cosâmbeștean. Ar dona cu mare drag obiectele colecționate. Știe că locul lor este într-un muzeu, iar casa domiei-sale este prea mică. Publicarea poeziilor este de asemeni o mare dorință. În rest, trăiește cu tot sufletul bucuria pelerinajelor pe la mănăstirile din țară, vizitele la muzee și expoziții, plimbările cu familia prin țară și nu numai. Își dorește să fie sănătoasă și să se bucure de viață ,,așa cum este ea, cu bune și cu rele, doar că trebuie trăită cumpătat, că toate au o limită și un rost !”
Prof.dr. Dorina SANDU,
sociolog