Adevărata pandemie: incertitudinea, frica şi lipsa speranţei

 

Această epidemie nu este una de virus, ci este o epidemie de teamă imensă și stres […] Ceea ce au spus toți legiștii este că nu există cineva care să fi murit din cauza coronavirusului. Și voi repeta asta: nimeni nu a murit din cauza coronavirusului” (Dr. Stoian Alexov, președintele Asociației Bulgare de Anatomopatologie).

Nu cred că există locuitor al planetei care în ultimele luni să nu fi simţit, sau măcar să nu fi descoperit în jurul său, frica dezlănţuită care bântuie Pământul. Şi nu cred că există pământean care să nu fi fost marcat de dispariţia ultimului său refugiu – speranţa. Consecinţele acestei situaţii stranii, devastatoare pentru generaţia actuală şi întunecate pentru generaţia ce vine, sunt abia bănuite. Surprinzător, deşi ne-am declarat cu toţii preocupaţi de sănătatea fizică şi mentală a cetăţeanului îngrozit, urmările reale ale pandemiei, în toată complexitatea lor, n-au fost studiate niciodată cu adevărat. Plutim, încă, în oceanul incertitudinii. Ne putem aştepta la orice.

Printr-un proces rapid şi de neoprit, acronimul Covid a ajuns un simbol fatidic pentru întreaga omenire. Şi nu pentru că lucrurile ar fi mers de la sine în acest sens. Efortul considerabil depus pentru a se ajunge la această performanţă ar părea o enormă prostie dacă nu ar exista un scop. Un scop a cărui realizare să merite, prin rezultatul final, strădania. Un „Scop Final”! Ca oameni raţionali, trebuie să ne întrebăm: Care este acesta? S-au încercat diferite răspunsuri. Între ele, unele care nu fac decât să alimenteze starea de incertitudine instalată deja. Altele care amintesc de dorinţa apărută încă din vechime, niciodată părăsită cu adevărat, de schimbare a omului. Un alt fel de alchimie.

Conform conceptelor actualizate ale vechilor alchimişti, ţelul alchimiei moderne nu mai este transformarea unor substanţe în aur. Acum obiectivul este transformarea omului în sclavul ideal prin manevrarea unor simboluri sădite adânc în mintea lui. Simboluri care, folosite inteligent, sunt capabile să subordoneze voinţa colectivă şi astfel masele să accepte şi să urmeze direcţiile stabilite de iniţiaţi. Una dintre metodele predilecte este instaurarea fricii, psihodrama colectivă. Primii care au vorbit despre „Transformarea alchimică a umanității prin psihodrama publică” au fost scriitorii americani Michael Hoffman și mentorul său James Shelby Downard.

Scriitorul, astrologul şi misticul M.P. Hall, fondatorul „Pshilosophical Research Society”, afirma că ţinta predilectă a activităţii alchimiştilor este la nivel social. Simboluri care se adresează direct subconștientului nostru sunt folosite pentru a ne procesa mințile fără ca noi să fim conștienți de acest proces. Acesta este motivul pentru care Hoffman afirmă explicit: „Prelucrarea alchimică a oamenilor se realizează cu recuzită de timp și spațiu: ce se întâmplă ritualic într-o serie de locuri semnificative poate modifica realitatea”.

Pentru a nu intra prea adânc în problematica discutabilă a transmutanţei alchimiei de la aur la supunerea omului, în încercarea de a ne clarifica îndoielile, să-l cităm pe Bogdan Hertzog, autorul articolului „Despre înţelesul ascuns al termenului Covid”. Modul în care dl Hertzog pune problema este incitant: „Cum pot fi schimbate omul și umanitatea? Etapele procesului alchimic sunt întotdeauna aceleași: se identifică un agent dizolvant capabil să rupă ordinea naturală a lucrurilor, dizolvarea (solve) materiei existente în materie primordială (prima materia) și odată atins acest punct, re-formarea sau re-organizarea (coagularea) într-un nou tip de ordine după dorința alchimistului. Rolul dizolvant jucat de mercur în transmutarea metalelor a fost preluat de simboluri și embleme în transformarea umanității. Potrivit lui Hoffman, simbolurile se adresează direct subconștientului prin ceea ce el a denumit ca limbaj crepuscular sau twilight language definit ca un sistem de comunicare subliminal cândva universal folosit în Egipt, Babilon, sub-continentul indian și printre azteci, format din numere, cuvinte arhetipale și simboluri care, în vremea noastră, sunt încorporate uneori în publicitate modernă, în anumite filme și muzică”.

De aici şi până la apariţia unor ipoteze fataliste nu a mai rămas un drum prea lung de parcurs. Prin atitudinea lor ambiguă, de multe ori inexplicabilă în dorinţa de a folosi pandemia în scopuri pur politice, cei care ne conduc au lăsat larg deschisă poarta speculaţiilor. Iar acestea nu au ezitat să apară. Efectul poate fi cel puţin la fel de devastator ca acela al bolii însăşi. Ba chiar, uneori, având repercursiuni la scară mult mai largă şi pentru un timp mult mai îndelungat. Operațiunea Coronavirus este un ritual la scară globală, multe dintre elementele acestuia fiind deosebit de simbolice. Oamenii sunt conduși ca niște participanți neștiutori, fără a înțelege că ei înșiși susțin o agenda mai profundă (de exemplu, cooperând la propria lor înrobire, acceptând restricțiile ridicole și chiar pledând pentru asta în fața concetățenilor) se afirma de curând într-un articol amplu, nesemnat, apărut într-o publicaţie online (nomen odiosum).

Deşi pare că am păşi pe terenul nesigur şi uneori speculativ al teoriilor oculte, oameni raţionali fiind, poate ar fi util şi instructiv pentru noi ca după luni de suferinţă să ne preocupe şi motivele reale pentru care COVID, ca termen, ca simbol, ne-a modificat definitiv viaţa. Descoperirile ar fi, probabil, de-a dreptul surprinzătoare.

Teama este mai rea decât boala. Trăim sub imperativul măştii chirurgicale şi ne simţim ca şi cum o operaţie complicată ar fi efectuată pe creierul şi mai ales pe psihicul nostru.

Frica şi anxietatea sunt la fel de contagioase ca şi virusul” afirmă psihiatrul american Dr. Anna Yusim. Un sondaj efectuat la sfârşitul lunii martie 2020 de „Kaiser Family Foundation” a scos în evidenţă că 45% dintre cei intervievaţi simt că „neliniştea şi stresul în legătură cu coronavirus are un efect negativ asupra sănătăţii lor mentale”, iar 19% au declarat că acest impact este unul major”. Se întâmpla acum patru luni! Acum, comparate cu realitatea de azi, cifrele acestea ar părea insignifiante. „Noi, ca naţiune, suntem într-o situaţie complet diferită de oricare alta cu care ne-am confruntat anterior. […] Moartea a devenit o realitate mai prezentă ca niciodată înainte şi există atât de multă incertitudine încât o simte toată lumea” a mai adăugat Dr. Yusim. Dr. Yusim.

Privind la realitatea din România, după experienţa a cinci luni de vieţuit cu sabia denumită Covid atârnând clipă de clipă deasupra capului, trebuie să recunoaştem că s-a instituit, prin voinţă politică, un sistem oficial, elaborat, de inducere a fricii la nivel naţional. Elementele programului, uşor de identificat dacă nu te-a acaparat valul înfricoşării colective, sunt vizibile, sunt ostentative, sunt afişate fără vreo încercare de acoperire.

Ferindu-ne de o catalogare şcolastică a metodelor de inducere a fricii la noi în ţară, unele dintre ele similare celor aplicate în alte ţări, altele neaoşe, absolut originale şi depăşind cu mult aparenţa democratică ce pare a ne caracteriza societatea, am putea enumera:

– publicitatea exacerbată făcută unor factori cu substrat macabru, cum ar fi rata îmbolnăvirilor, cazurile mortale, chinurile prin care trec înainte de moarte nefericiţii atinşi de virus;

– inventarea ad-hoc, cu scop de intimidare, a unor categorii sociale vulnerabile;

– mediatizarea masivă a unor cazuri tragice izolate şi extragerea unor concluzii aplicabile întregii populaţii pe baza acestora;

– aplicarea unor amenzi exagerate pentru motive absolut puerile cum ar fi completarea cu greşeli a unor hârtii obligatorii şi ele tot pentru a induce seantimentul de teamă;

– scoaterea armatei din cazărmi şi afişarea ostentativă, în stradă, a armamentului şi tehnicii de luptă;

– defilarea zi şi noapte a maşinilor de poliţie cu sirenele la volum maxim, cu îndemnuri la supunere transmise prin megafoane, cu imnul naţional cântat în difuzoare;

– manevrarea în scop de intimidare a cifrelor despre boală date publicităţii;

– măsurarea temperaturii corporale la intrarea în magazine, pieţe şi localuri publice, deşi modificarea temperaturii corpului poate avea zeci de alte motive, independente de virusul Sars-Cov2;

– interzicerea autopsiilor pentru a nu se descoperi adevărata cauză a morţii;

– ignorarea completă a specialiştilor care puneau la îndoială mortalitatea în masă a celor infectaţi şi chiar pedepsirea acelora care nu erau de acord cu versiunile oficiale ale efectelor bolii;

– adoptarea unor denumiri intimidante ale instituţiilor care monitorizau sau propuneau măsuri restrictive pentru populaţie (Grupul de Comunicare Strategică, Comandantul Acţiunii, Ordonanţe militare etc);

– blamarea celor care se informau din alte surse decât cele guvernamentale şi chiar interzicerea unor publicaţii online care puneau la îndoială măsurile şi cifrele oficiale privitoare la Covid.
Interesant este că, de fiecare dată, efectele reale ale fiecărei măsuri au fost analizate şi, în funcţie de rezultat, au fost elaborate altele menite să amplifice consecinţele. Întregul proces desfăşurându-se din dorinţa de a se atinge un anumit prag al fricii, stabilit probabil anterior. Luate individual sau analizate în totalitatea lor, măsurile politice denumite generic „preventive”, destinate „protecţiei populaţiei” împotriva unui virus neiertător, se dovedesc a fi, toate, menite să înducă sentimentul de teamă în rândul marii mase a cetăţenilor. Suntem martorii unei adevărate pandemii a fricii, cu consecinţe pe care încă nici măcar nu le bănuim.
Frica, spre deosebire de orice tragedie medicală şi sanitară, se întreţine din propria ei substanţă şi poate supravieţui pe termen nelimitat, alimentată de cei care văd în ea un mijloc de control social redutabil. Frica devine o creatură autonomă, care se desparte de pretextul pandemic, spre a fi o mutaţie în sine- odată eliberată în comunitate, frica se poate reinventa şi se poate metamorfoza , adaptată fiind unui climat al nesiguranţei şi al neliniştii”. Răspunsul la întrebarea „De ce?” nu-i greu de găsit. O populaţie înfricoşată este mai uşor de manevrat.

Asupra motivaţiei noului val de îmbolnăviri discuţiile sunt fără sfârşit. Şi tot fără de sfârşit este şi politizarea acestora. Fiecare parte încearcă să ne convingă despre vinovăţia celeilalte. Guvernul acuză populaţia indisciplinată, refractară la măsurile „salvatoare” emise prin Ordonanţele Militare, prin Decizii Prezidenţiale, prin Ordonanţe de Urgenţă, inclusiv prin legi, precum şi maşinaţiunile criminale de sabotare a deciziilor guvernamentale instrumentate de Opoziţie. La rândul său, Opoziţia reclamă amatorismul guvernanţilor, manipularea cifrelor date publicităţii în scopul obţinerii unor profituri politice şi înlesnirii furtului din banul public. La mijloc se află cetăţeanul înspăimântat, dopat cu mii de ore de pastile televizate destinate inducerii fricii, dezorientat, minţit din toate părţile şi ameninţat de peste tot. Şi, adevărat sau numai închipuit, totul este subordonat aceloraşi trei elemente: incertitudine, frică, lipsa speranţei.

Revenirea în forţă a virusului – dacă este reală -, poate avea şi o altă explicaţie, una ne luată în seamă de niciun „specialist” român. O cauză previzibilă. Un fenomen ignorat cu bună ştiinţă, prevăzut încă de la începutul pandemiei de somităţi din lumea medicală. Şi anume, recrudescenţa bolii ca urmarea firească a măsurilor absurde ale izolării în masă practicate în perioada de început a epidemiei. Măsuri care, la rândul lor, au dus la scăderea imunităţii populaţiei. Închiderea în casă, limitarea contactelor dintre persoane, impunerea purtării permanente a măştii chirurgicale, folosirea în exces pentru igiena personală a substanţelor dezinfectante au slăbit serios gradul de imunitate al fiecărui individ. Faptul că ne-am născut şi am crescut într-un mediu populat cu bacterii şi cu viruşi nu reprezintă vreo mare descoperire a medicinei moderne. Ştim deja, imunitatea noastră este condiţionată de existenţa acestor agenţi patogeni care nu întotdeauna ne sunt inamici. În lipsa lor, devenim vulnerabili. 

Chiar dacă acum, probabil din motive politice, nu vrem să observăm acest aspect, se pare că exact aşa se şi întâmplă. Ne-am pierdut din imunitate. Numai că, într-un avânt ilogic, la îndemnul „specialiştilor” săi, guvernul apasă şi mai mult pedala izolării. Ceea ce amplifică fenomenul şi, ca urmare, am găsit motiv să ne plângem că „epidemia a scăpat de sub control” Un studiu al Şcolii de Sănătate Publică „T.H. Chan” din cadrul Universităţii Harvard evidenţiază consecinţele izolării excesive: „O perioadă de blocaj social şi economic de 20 de săptămâni ar reduce atât de eficient propagarea virusului încât nu s-ar crea practic nicio imunizare a populaţiei, iar astfel următorul vârf al epidemiei ar fi mai accentuat”.  

Încă din luna aprilie, înspăimântată de consecinţele pe care le întrevedea din cauza izolării forţate a întregii populaţii, prof. dr. Karin Molling, fost director al Institutului de Virologie Medicală de la Universitatea din Zurich, făcea un apel disperat la raţiune: Opriți carantina! Trebuie cumva să ne construim o imunitate. Cum se poate întâmpla acest lucru dacă nu avem contacte unii cu alții?” Apelul a rămas fără urmări, iar ceea ce se va întâmpla după pierderea în mare măsură a imunităţii populaţiei globului nu pare să fi preocupat vreodată pe cineva. Urmarea? Asistăm cum, fără a fi învăţat ceva în urma eşecurilor consecutive, politicienii, sfătuiţi de specialiştii politicieni şi ei, încearcă cu aceeaşi inutilă înverşunare să stăpânească o maladie care s-a dovedit de nestăpânit. Motiv pentru care, prizonieri ai acestui demers sinucigaş, lipsiţi până şi de speranţa revenirii la normalitate, avem cu toţii de suferit.

Teo PALADE

ART EMIS ACADEMY


Copyright 2020 - Global Marketing - All Rights Reserved                                                                                   Politica cookie                          Politica de confidentialitate