Caloianul – rugă pentru setea pamântului

Muzeul Național al Agriculturii prezintă:

Caloianul – rugă pentru setea pamântului

Caloianul se numără printre cele mai spectaculoase ritualuri ale oamenilor îndreptate împotriva forțelor naturale. Este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice românești, de tip arhaic, ale cărei origini nu au fost stabilite cu precizie niciodată. Această ceremonie populară este pomenită pentru prima dată la mijlocul sec. XIX, ca un ritual pentru ploaie: o statuie de argilă învelită într-un giulgiu, pusă într-un sicriu din scoarță de copac, cu care se invoca ploaia.

În Bărăgan, obiceiul Caloianului era foarte răspândit, el fiind atestat în majoritatea localităților rurale. Exista două tipuri majore ale ritualului, și anume, Caloianul cu dată fixă și cel cu dată mobilă.

Cea mai răspândită formă a Caloianului este cea cu dată fixă. La trei săptămâni după Paște, marțea, fetele fac o păpușă din lut, o împodobesc cu coji de ouă roșii și o pun într-un sicriu sau pe o scândură. Se formează un convoi de înmormântare, în care rolurile preotului, dascălului, bocitoarelor sunt jucate de copii. Caloianul este purtat pe stradă și bocit: ”Ene, Ene Caloiene/ Ce-ai mâncat de te-ai umflat/ Ou de rață-ncondeiat/ Crăpa-r-ar cin’ ți l-a dat/ Și cu cine l-ai mâncat/ Neică Ene Caloiene/ Toți băieții sunt la plug /Numai tu stai în coșciug/ Toți băieții sunt la coasă/ Numai Ene-i mort în casă”. Bocetul aste diferit de la un sat la altul, dar toate păstrează ideea conform căreia Caloianul este un copil sărman, pierdut și căutat de mama sa și care moare înainte de a fi găsit. Astfel, Caloianul reia mitul mioritic, fiul mort, căutat de mama disperată. Este îngropat, uneori sub un pom, într-o grădină, într-un lan de grâu, locuri în care se crede că ar sălășlui spiritul regenerării, dar care au avut de suferit de pe urma secetei. Oricum, locul trebuie să fie ferit, pentru ca nimeni să nu calce pe mormântul Caloianului, acesta fiind considerat un semn rău. În unele cazuri, la mormânt nu se pune nici cruce, pentru a nu fi descoperit și dezgropat înainte de vreme, căci, în acest caz, ritualul și-ar pierde finalitatea. Apoi, copiii merg la casa unuia dintre participanți, la pomana Caloianului, unde mănâncă ouă prăjite cu mămăligă, plăcintă, gogoși și beau limonadă. Copiii se joacă și se udă cu apă, observându-se o similitudine cu obiceiul Paparudei.

Caloianul este dezgropat joi, în a treia zi, reluându-se astfel tema biblică a învierii lui Iisus Hristos, care a murit răstignit pe cruce, a fost îngropat și a înviat a treia zi. Se credea că păpușa va merge la Dumnezeu, asemenea lui Iisus și îi va spune necazul oamenilor. La dezgroparea Caloianului, alaiul copiilor se reunește, străbate din nou ulițele și se îndreaptă spre o apă curgătoare. Fetele poartă sicriul sau scândura pe care este păpușa, legănând-o ușor, ca pentru un copil adormit, care se va trezi în lumea celor drepți. În final, Caloianul este dat pe o apă curgătoare sau este aruncat într-o fântână părăsită (în locurile unde nu există o apă curgătoare).

Oamenii spun că, dacă Dumnezeu vrea, va ploua. Aceste vorbe, pline de o seninătate admirabilă, dovedesc o împăcare cu destinul, o supunere față de Dumnezeu, pe care doar țăranul român o poate avea.

”Încă de la Paște, fetițele adună coji de ouă roșii și le păstrează. Marți, a treia săptămână după Paște, se strâng acasă la o femeie și modelează Caloianul Mare, din pământ galben, îl ornează cu cojile de ouă, îl pun pe o scândurică și îl gătesc cu flori. Lângă el, modelează, tot din lut, coliva și colacul …merg pe străzile satului și bocesc… preotul, un băiat din grup, tămâiază. Se bocește așa: ”Scaloiene, Ene/ Pui de coconele/ Te caută mă-ta/ Prin pădurea deasă/ Cu inima arsă/ Cu mâncarea-n poală/ Și cu ciorba-n oală/ Deschideți portițele/ Să vină ploițele/ Că de când n-a mai plouat/ Tot pământul s-a uscat”. Îl îngroapă în lanul de grâu, într-un loc ferit, știut doar de ei. După aia, pleacă iar la pomana Caloianului Mare, acasă la femeia în curtea unde au modelat Caloianul, unde mănâncă ouă prăjite cu mămăligă, plăcintă cu brânză și beau suc/limonadă. După trei zile, joi, se face Caloianul Mic. Copiii dezgroapă Caloianul, îl bocesc iar pe străzile satului și este aruncat într-o fântână părăsită sau dat pe apă. Se spune că va ploua…” (Informații culese de la dna profesor învățământ preșcolar Ana Banu, loc. Luciu, jud. Ialomița, 2019)

În Cocora, jud. Ialomița, se făcea o păpușă din lut împodobită cu coji de ouă roșii, Caloianul și se îmbraca un sul cu cârpe, Caloița, pe care o purtau fetele. Erau duși cu alai prin tot satul, cu preot, cu bocitoare, cu dascăl, cu fete purtând panere, ca la înmormântare. Caloianul era îngropat în grâu, Caloienița era stricată și aruncată într-o fântână. Joi se dezgropa Caloianul, era rupt în trei bucăți și aruncat în trei fântâni părăsite. Abia apoi se făcea pomana.

”… cu Caloianul și Caloița se mergea pe câmp și se zicea că o să plouă…îl îngropau în grâu sau pe malul gârlei…seara, îl boceam: Ene, Ene Caloiene/ Ce-ai mâncat de te-ai umflat/ Ou de rață-ncondeiat/ Crăpa-r-ar cin’ ți l-a dat/ Și cu cine l-ai mâncat/ Neică Ene Caloiene/ Toți băieții sunt la plug/ Numai tu stai în coșciug/ Toți băieții sunt la coasă/ Numai Ene-i mort în casă”. Apoi, boceam Caloița:”Iță, Iță, Caloiță/ Trup de cuconiță/ Și-altul de fetiță/ Deschideți portițele/ Să intre ploițele/ Deschideți obloanele/ Să intre cucoarele”.

…marți, se făcea înmormântarea Caloianului…Caloiența se strica…joi dimineața, Caloianul se dezgropa, îl rupeau în bucăți și îl aruncau în trei fântâni…ne duceam acasă la o femeie care era gospodină și mai liberă, nu avea copii; mâncam, beam, ieșem pe uliță și ne udam cu apă…ce căruță trecea, o udam cu apă și nu se supăra nimeni…” (informații din caietele de teren ale lui Răzvan Ciucă, etnolog, culese din loc. Cocora, jud. Ialomița, 1978)

La Nicolești, jud. Ialomița, ”…se făcea Caloianul îmbrăcat ginerică și Caloienița îmbrăcată mireasă, cu rochie, cu voal și cu coji de ouă roșii de la Paște. ..se puneau păpușile în coșciug negru cu colțorei albi, cap în cap…dacă nu toate fetele ajung să țină de scândură, stau în spate și se țin de braț…cântă toate:”Iene, Iene, Caloiene/ Ieniță, Caloieniță/ De când ploaia n-a plouat/ Și pământul s-a uscat/ Deschideți portițele/ Să intre fetițele/ Deschideți poarta cea mare/ Să intre ploaia cea tare/ Deschideți obloanele/ Să intre cucoarele”.

…la fiecare cotitură, toți îngenuncheau și preotul dădea roată de trei ori cântând ”Doamne miluiește!”. Cineva arunca cu bani, iar cei care duceau Caloienii erau udați. Se considera semn rău dacă una dintre păpuși cădea de pe scândură…joi se dezgropau, se dezgăteau și se aruncau în două fântâni…urma pomana cu gogoși, plăcinte. Boceam iar:”Neică Ene Caloiene/ Cărăruia de devale/ Bătută de-o fată mare/ Și de un voinic călare/ Cărăruia din obor/ Crește iarbă și mohor/ Neică Ene Caloiene/ Te-au băgat aseară-n iele/ C-o mână de pietricele/ Cu-n cuțit până-n prăsele/ Ți-au vândut cămășile/ Să-și facă pomenile/ Ți-au vândut și pălăria/ Ca să-ți facă datoria/ Deschideți portițele/ Să curgă ploițele/ Să crească grânițele.” (informații din caietele de teren ale lui Răzvan Ciucă, etnolog, culese din loc. Nicolești, jud. Ialomița, 1980)

La Orboiești, jud. Ialomița, Caloianul era făcut pe un suport reprezentat de sulul de la războiul de țesut, schimbându-se numele ritualului în Sulul sau Păpușoiul/Ilie Pălie. Băieții și fetele îmbracau în haine femeiești sulul și umblau cu el prin sat bocind. Se făceau și păpuși din lut, un Caloian și o Caloieniță. Erau bociți și purtați cu alai prin sat, apoi, Caloianul și Caloienița erau îngropați în grâu. După îngropăciune, se umbla cu sulul pe la toate casele și se adunau merinde pentru pomana Caloianului. Ceremonia se încheia cu pomană și horă, obicei nemaiîntâlnit în alte părți. Din cortegiul funerar nu lipsea pomul mortului împodobit cu colaci, covrig și ștergar.

” …se făceau doi scaloieni din pământ, Scaloianul și Scaloița. Se îngropau în pământ, în grâu…după ce se îngropau, se umbla cu sulul, păpușoi îmbrăcat în cârpe, cu basma, bluză, fustă. Se uda și se da de pomană un oușor. Se udau până seara. Joi, Caloienii se scoteau și se dădeau pe gârlă sau îi aruncau în fântână. Urma pomana Caloianului cu plăcinte, gogoși, limonadă…beam, mâncam și până seara ne udam cu apă…o făceam cu lăutari…” (informație din caietele de teren ale lui Răzvan Ciucă, etnolog, culeasă din loc. Orboiești, jud. Ialomița, 1976)

Al doilea tip de Caloian este cel fără dată fixă. Când este secetă mare, femeile fac un Caloian și-l dau pe apă. Uneori, se folosește o pâine cu o lumânare aprinsă, înfiptă în ea. Ritualul nu diferă de cel al Caloianului cu dată fixă, dar este completat cu o rugăciune de iertare a păcatelor.

În localitatea Fierbinți, județul Ialomița, pomul mortului este înlocuit cu o creangă de pom roditor. Preotul este cel care înscenează ritul funerar, completat de rugăciunea de iertare a păcatelor. În rest, ceremonialul nu diferă de cel care se ține cu dată fixă.

Când este secetă mare, femeile care lucrau la grădină, făceau un Caloian, împodobit cu plante luate din grădină și-l dădeau pe apă. După aceea, se udau. Uneori, în locul Caloianului, se folosea o pâine cu o lumânare aprinsă, înfiptă în ea. Ritualul nu diferă de cel al Caloianului cu dată fixă, dar, bocetul este completat cu o rugăciune de iertare a păcatelor. Cântecul nu diferă de cel al Caloianului cu dată fixă, dar cunoaște alte variante:”Iene, Iene, Caloiene/ Te caută mă-ta/ Prin pădurea deasă/ Cu inima friptă, arsă/ Caloiene, Iene/ Puișor de moldovene/ Te caută mă-ta/ Prin toate pădurile/ Întrebând fetițele/ Toți băieții sunt la plug/ Numai Iene-i în coșciug/ Toate fetele-s la coasă/ Numai Iene-i mort în casă.”

(informație culeasă de la din loc. Jilavele, jud. Ialomița, 2019)

Uneori, în aceleaşi zile, dar şi ori de câte ori era nevoie, îşi făceau apariţia şi Paparudele. Fetiţe desculţe, cu părul despletit, împodobite în jurul mijlocului cu frunze verzi de boziu şi lipan, cu flori de soc, însoţite adesea de o femeie cu prunc sugar în braţe, băteau din palme şi jucau în ritmul incantat al rugii pentru ploaie curată, fără piatră, pentru sănătate şi belşug: „Paparudă, rudă,/ vino de ne udă!/ Cu găleată nouă,/ Dă, Doamne, să plouă!” Oamenii le udă, în mod special pe femeia cu prunc, zicând: „Cum îi curge laptele când alăptează ea, aşa să curgă şi ploaia!”. Erau răsplătite, în special, cu alimente: făină, mălai, ouă, brânză etc.

Muzeul Național al Agriculturii păstrează tradiția Caloianului, organizând această manifestare, ajunsă la a XXVII-a ediție, joi, 8 mai 2025, cu participarea grupurilor de copii din Slobozia, Scânteia, Grivița și Luciu.

Petre-Filip Magdalena, muzeograf