Muzeul Național al Agriculturii prezintă:
20 iulie – Sântilie/ Sfântul Prooroc Ilie
”Sântilie, zeul focului și al soarelui din Panteonul românesc, este identificat cu Helios din mitologia greacă și cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă. Sub influența creștinismului, acesta a preluat numele și data de celebrare ale Sfântului Prooroc Ilie (20 iulie). La Sântilie, miezul verii pastorale, se organizau pe munți vestitele Nedei și Sântilii. Sântilie este o divinitate solară și meteorologică ce provoacă incendiile în verile toride, produce tunetele, fulgerele și trăsnetele în timpul furtunilor, leagă și dezleagă ploile, hotărăște unde și când să dea grindina. Ca personaj profan, Sântilie apare în tradițiile populare ca soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Fiind ispitit și înșelat de Drac, Sântilie își omoară unul sau mai mulți membri ai familiei (tată, mamă, fiu, fiică sau soră). Păcatele sunt ispășite de Sântilie în diferite moduri. Dumnezeu îl iartă, îl trece printre sfinți și îl înalță la cer într-o trăsură cu roți de foc, la care sunt înhămați doi sau patru cai albi înaripați. Acolo, pe cer, aleargă printre nori, tună (durduie, duduie, huruie, bubuie), fulgeră și trăsnește dracii cu biciul de foc. Speriați, dracii se ascund pe pământ: prin pomi, pe sub streașina caselor, în turlele bisericilor și chiar în corpurile unor animale, în special câini și pisici. Dorind să nu-i scape niciunul, Sântilie trăsnește și arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care s-au ascuns dracii. Simbolurile prin care Sântilie se definește ca un autentic zeu solar sunt: trăsura cu roțile de foc și caii înaripați; biciul și săgețile de foc, tunetele, trăsnetele și fulgerele cu care luminează cerul înnorat. Divinitățile aducătoare de arșiță și foc în luna lui Cuptor, multe între acestea fiindu-i surori (Pârliile, Panteliile), frați (Ilie Pălie, Pantelimon) sau simpli vizitii la carul lui ceresc, îi sunt subordonate.”
(Ion Ghinoiu, Comoara satelor – Calendar popular, ed. Academiei Române, București, 2005)
”Dacă nu duci poame la biserică în ziua de Sf. Ilie, copacii nu mai rodesc anul viitor; Pe Sf. Ilie îl cinstesc mai ales cojocarii, ca să le meargă bine; Cine nu-l ține nu are noroc la albine, căci, când roiesc, matca nouă dimpreună cu albinele zboară în pădure sau în altă parte; Oamenii duc la biserică, printre alte flori, și busuioc, spre a-l sfinți. Acest busuioc este bun de pus printre haine și-n zestre, ca să le ferească de molii. Până în această zi nu se taie merele cu cuțitul și nu se aruncă în sus, pentru că e rău de piatră. Înainte de Sf. Ilie să nu zvârli cu mere în sus, că bate piatra peste ogorul tău, cât merele…. Dacă va tuna în ziua de Sf. Ilie, alunele și nucile vor fi seci sau viermănoase…. Până la Sf. Ilie bate piatra, mai târziu de Sf. Ilie, nu. Dacă e bine în ziua de Sf. Ilie, e bine pentru întreg anul.”
(Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, ed. Paideia, București, 2009)
Informații culese de Buzoianu Angelica,
bibliograf