Muzeul Naţional al Agriculturii prezintă:

Meșteșuguri rurale de prelucrare

a lemnului (II)

În continuarea articolului precedent, în care făceam referire la diversitatea, frumusețea și autenticitatea meșteșugurilor rurale de prelucrare a lemnului, voi încerca, încă o dată, să vă acaparez atenția, prin enumerarea și descrierea altor meserii care, în cele mai multe zone din țară, nu mai există.

Spătăritul – confecționarea și utilizarea spetelor era foarte importantă, ținând cont de faptul că îmbrăcămintea din acele vremuri se confecționa la războiul de țesut, în gospodăriile țărănești. Pentru realizarea spetelor, era folosit lemnul verde, întrucât se prelucra mai ușor, iar materialul rămas se îngropa la umbră, în dupi de 10 cm lungime.

Realizarea propriu-zisă a dinților ocupa cel mai mult timp și, astfel, după cioplirea lor, dinții erau grupați în numărători de câte 3, iar 10 numărători formau o păpușă sau o jirebie. Aceste păpuși, în număr de 12, erau legate și se puneau la uscat pe sobă. Cei mai buni dinți erau cei confecționați din lemn de corn, fiind tari și elastici.

Spătăritul în sine era o muncă migăloasă, dar care nu necesita o specializare anume. Dinții erau confecționați în cadrul șezătorilor care se făceau iarna, cu participarea întregii familii, dar și a vecinilor sau a rudelor cu care se ajutau. Dinții erau fixați în fălcele din lemn de măceș. Aceste nuiele erau crăpate și grupate în spete. Asamblarea cuprinde mai multe faze, ultima fiind finisarea.

Rotăritul – rotarii executau butucii pentru roți și toate celelalte componente ale carului: roata, osiile, inima carului, furca carului, fălcelele, loitrele, pentru care meșterul trebuia să dețină un atelier bine utilat, nelipsindu-i, în primul rând, strungul. Roțile se făceau din diferite esențe de lemn. Butucul se executa din frasin sau păr sălbatic, spițele din stejar, iar pentru obede era folosit ulmul. Meșterii mai construiau sănii, pluguri de lemn, grape și tălpi de sanie, de asemenea din păr sălbatic.

Scărăritul – scara în sine nefiind un obiect complex, se făcea de fiecare gospodar în propria curte, dar, treptat, scărăritul s-a desprins ca meșteșug specializat. Scările erau făcute din brad și molid, deci lemn de esență moale, care trebuia să fie tânăr, drept, lung și subțire, dar era foarte greu de procurat, din cauza zonelor înalte și inaccesibile unde creșteau.

Din aceste trunchiuri, se confecționau perechi de suli, care, după uscare, se fasonau cu mezdreaua sau cuțitoaia, după care se găureau la dimensiuni egale. În ele erau fixați fușteii scării, care erau făcuți din lemn de esență tare și apoi fasonați pe scaunul de mezdrit.

Ciubăritul sau văsăritul nu se poate evalua ca apariție exactă în timp. Ciubarii realizau, din doage de butoaie, ciubere, donițe, alte vase mai mici numite zdroabe și, de asemenea, materia lor primă era dată tot de natură, în speță pădurile, iar plata pentru lemnul atât de necesar era făcută la butuc brigadierului silvic sau pădurarului din zona respectivă.

Ciubărarii se împărțeau în mai multe categorii:

Holoangarii erau angajați din rândul celor mai săraci locuitori, plecați din satele natale după sezonul de seceriș, cărând în desagă unelte și câteva cercuri, oferindu-și serviciile la repararea butoaielor sau ciuberelor, călătorind din sat în sat.

Ciubărarii de casă erau aceia care se ocupau doar cu confecționarea vaselor, dar nu și de vinderea lor. În acest sens, ei dădeau produsele, în baza unor înțelegeri verbale, sfârnarilor.

Sfârnarii erau cei ce cumpărau sau preluau produsele de la ciubărari, respectiv vasele pe care le vindeau în târguri și iarmarocuri din câmpie, pe care le frecventau pentru negoț.

Cercurarii erau, de regulă, meseriași mai săraci, care aveau, în cele mai fericite cazuri, câte un cal cu care străbăteau țara, dar care, de cele mai multe ori, străbăteau țara pe jos. Cei care aveau cai duceau cu ei și cercuri de tufa, iar cei care colindau țara pe jos purtau după ei cercuri din fier achiziționate din magazinele orășenești prin care tranzitau.

Ar mai fi multe de spus despre meșteșuguri tradiționale de prelucrare a lemnului, dar voi continua descrierea lor în articolul următor. În încheiere, doresc să vă invit să vizitați expoziția permanentă ,,La pas prin lumea satului”, de la Muzeul Național al Agriculturii, unde puteți vedea multe dintre obiectele din lemn create de meșteșugarii satelor.

Muzeograf Marian Ion

Foto: Elena Slujitoru