Ialomitastea
Nr. 1046, Anul , din 18-Ianuarie-2020



Categorii
Prima pagina
Editorial
Reportaj - Interviu - Anchete
Sport
Politica
Cultura - Sanatate
Zig-Zag Agerpres
Eveniment
Actualitate
Care va sa zica
Anunturi si Licitatii Publice
Mica publicitate
Contact
Horoscop zilnic
Arhiva
sc oyl company
racman-a
hotel ialomita-a
duo manager
lunca_2012
ALTEX
Prima paginaVersiune pentru tiparireRecomanda unui prieten acest articolParerile cititorilor
POVESTE ( încântător de) FRUMOASĂ din URZICENI, via… COLILIA

„Arta. Știm. O formă a fericirii.” Nu mi-am dat seama cum, prin ce mecanism s-a reactivat memoria mea involuntară, când mi-a scos din străfunduri această maximă, de fapt o parafrazare a celebrului dicton al genialului F.M. Dostoievski („Lectura. Știm. O formă a fericirii”), în momentul când eram pe punctul de a ieși din camerele înțesate cu colecții de obiecte ale muzeografului Gheorghe CIUTACU din Colilia, împreună cu prietenul meu, directorul Casei de Cultură Municipale din Urziceni, Nicolae Petrache, el însuși posesor al unei pinacoteci de invidiat, dar și al multor colecții alcătuite din piese rare (cai din bronz, ascuțitori, și încă alte vreo zece).
Sub soarele destul de blând al acestui sfârșit de decembrie, ieșiți din casa-muzeu, ne uitam aproape fără grai, unul la altul, apoi la ospitalierele noastre gazde, Coca și Gheorghe CIUTACU, lăsându-ne doar privirile să vorbească, admirativ: „Ai văzut?” Cred că aveam atitudinea unor inși care au fost teleportați din altă lume, după ce, timp de vreo două ore, din ce în ce mai extaziați, am tot urmărit explicațiile entuziaste, de profesioniști, ale gazdelor.
Aflaserăm și ne propuseserăm amândoi să vizităm, cu vreun an în urmă, colecția muzeală din Colilia al foarte modestului muzeograf, de care nu prea făcea mare caz, dar de fiecare dată când ne hotăram, intervenea ceva în decizia noastră. Eu apucasem totuși să-mi arunc o privire, într-un scurt popas, promițându-mi că voi reveni neapărat. Povestindu-i lui Petrache despre „comoara” de la Colilia, desigur că doar l-am „zgândărit”, stârnindu-i interesul, acum deja împlinit.
Îl cunoscusem cu mulți ani în urmă pe muzeograf, nu-mi mai amintesc împrejurarea, cu certitudine el era cel care m-a căutat, aflase, cred, despre lansarea primei mele cărți, „Fagul”, și venise să-l „recupereze” pentru o minunată colecție de scriitori ialomițeni, cum am descoperit că are acum, fiecare cu fișa, cu dosarul și cărțile lui, ba chiar și colecția în șase exemplare a revistei noastre de suflet, HELIS.
Încă de la primul contact, Omul acesta mi s-a lipit de suflet, urmărindu-mă conștiincios și credincios la mai toate lansările mele de carte: la Urziceni, Slobozia, Buzău, chiar și în satul meu natal, Muscelu-Cărămănești, de vreo două ori, mai mult chiar, nu știu de a reușit să convingă bibliotecara și autoritățile din Căzănești să-mi organizeze una dintre cele mai reușite lansări de carte, despre care aș putea scrie pagini întregi. Avea grijă, ca întotdeauna, să-i dau cărțile respective, afișele și invitațiile de rigoare pe care le mai și plastifia, sau orice alt obiect care considera că ar fi meritat să facă parte din colecțiile sale muzeale. Aflu, printre altele, că are drumuri în toată țara, o țese în lung și-n lat după obiecte, și-a făcut prieteni unde nu te aștepți, să zicem Neamț, Bacău, Buzău, București (la Casa Centrală a Armatei (expoziții de numismatică, medalii, Eminescu, decorații), Petroșani sau Cluj, cu care face schimb. Odată m-a auzit că mă interesează revista „Hyperion” din Botoșani, unde criticul Radu Voinescu publicase un articol despre MUSCELENII mei. La vreo două luni, a venit cu două exemplare…Am mai descoperit că are un fond impresionant de carte, multe dubluri, cărți rare, dar nu le ține numai pentru el, ci donează cu fișe, cu ștampile, bibliotecilor din Slobozia, Urziceni, Buzău, cine mai știe pe unde. Chiar eu l-am însoțit de două ori la biblioteca din Amaru (luase foc) căreia i-a predat vreo câteva sute. Drumuri a făcut și pe la Pârscov (muzeul „Vasile Voiculescu”), a ajuns chiar și la Bozioru, în legătură cu o carte despre Vestigiile Rupestre. Cutreieră țara, scotocește, cu știința muzeografului, pe unde nu te aștepți și descoperă ceea ce noi, profanii, nu observăm. N-are mașină mică. Drumurile sale sunt făcute cu autobuzul, cu trenul, dar de cele mai multe ori, cu autostopul. Are oroare te telefon mobil. Are un har de a-și face prieteni pe unde se duce, care-i deschid ușile ziua și noaptea. Recent am ajuns la Amaru. La intersecție ne-am despărțit. „Unde vei dormi la Buzău?”, îl cercetez cam îngrijorat, gândindu-mă că n-are timp să ajungă înapoi până seara. „Am prieteni buni acolo. Cineva mi-a dat pentru muzeu o mașină de cusut. Merge ceas!” Mai mult chiar, i-a „îmbolnăvit” pe toți ai casei, începând cu soția, cu cei doi copii, ba chiar și pe nepoți. Fiecare cu pasiunea lui!
O familie de pasionați colecționari, într-o casă, pe dinafară modestă, dintr-un sat pierdut în imensitatea Bărăganului. Consătenii au grijile lor, nu prea știu ce face el. Când a trebuit să ajungem și am întrebat de numele său, au dat din umeri, dar când am adăugat informații despre distinsa lui soție, ne-au lămurit: fusese asistentă medicală vreo jumătate de secol în sat. Moșise aproape tot satul...
Ne-au așteptat cu un fel de emoție reținută, de parcă am fi fost primii vizitatori, un fel de inaugurare, căci îi preveniserăm. De fapt nici vorbă să fim primii. Trecuse pe acolo și Bălăceanu Stolnici, după cum s-au dat de gol, în modestia lor, gazdele. Ne-au invitat în casă. De la intrare, am rămas stupefiați. O casă-muzeu. Poposim îndelung în fiecare cameră, apoi din hol în hol, toate încărcate, zăbovim îndelung, când la stânga, când spre dreapta, cu răsuflarea tăiată. Nici în visele noastre cele mai frumoase nu am bănuit că o să întâlnim, la un loc, atâta bogăție și atâta frumusețe! Ceea ce mi-a atras atenția încă de la început a fost rigoarea și profesionalismul în organizarea colecțiilor. Sigur că muzeograful de profesie, care este maestrul Ciutacu împreună cu soția sa, le are ordonate după regulile disciplinei, dar mie mi-ar fi imposibil măcar să enumer măcar titlurile tuturor colecțiilor, darmite al obiectelor. Pereți întregi de picturi, pictură naivă pe sticlă, filatelie, numismatică, sculpturi, obiecte necesare gospodăriei țărănești (muncile câmpului, pregătitul mâncării, transportul mâncării), îndeletnicirile țărănești de zi cu zi, ștergare populare (peste 100), felinare, ceramică, goblenuri (doamna este o excelentă creatoare), pe un hol, o imensă bibliotecă (cărți rare, frumos ordonate), și lista ar putea continua pe zeci de pagini. Afară, o altă expoziție în aer liber, cu unelte din gospodăria țărănească (plug, grapă, rariță etc.)
Toate ordonate, meticulos și cu știință, pe categorii, pe „specii”, dar mai ale curate, fără nici un fir de praf: „O lună și jumătate mi-a luat astă-vară de am reușit să le ordonez, să le șterg”, îmi spune cu mândrie nedisimulată. L-am crezut. Nu era nici un ungher al casei, cât de mic, în care să nu-și găsească locul vreun obiect. Atenție! Nu e o îngrămădire de obiecte. Fiecare își are fișa sa: de unde, de la cine, când a fost achiziționat. Acolo am găsit, fișat după toate regulile, „ciubultucul” meu de la Muscel (așa îl botezasem), de origine dacică, recondiționat.
O muncă imensă făcută cu pasiune, cu trudă, cu cheltuială, uneori cu umilințe, de către o familie, într-o viață de om, pentru un muzeu din miezul Bărăganului ialomițean, pentru bucuria sufletului ei, dar mai ales pentru fericirea celor care-i trec pragul. O dovadă că România profundă, morală, trăiește, în ciuda vicisitudinilor. O familie care se ridică, prin spiritualitate și demnitate, deasupra vremurilor. O familie cu România în suflet, iertând, prin demnitate, mișeliile trecutului. O familie (fostă) proprietară a 85 de ha de pământ, cu 15 copii, al cărui stâlp fusese luat la canal pentru 3 ani. Anica visează într-o noapte de iarnă că soțului i s-au furat bocancii. Ajunge acolo numai ea știe cum, cu bocancii tatălui ei, și-l găsește, într-adevăr, pe soț, fără bocanci, încălțat doar cu obiele, iar drept tălpi având niște coajă de copac. Acasă va fi interogată vreo jumătate de an la miliție de unde a știut că soțul a rămas fără bocanci. Apoi, i s-a luat vaca de la gura celor cinci copii de lângă ea, căci nu predase „cotele”, la timp, la stat...
Gheorghe CIUTACU: un OM pe care nu l-au încovoiat vremurile. Își duce, prin timp, menirea de muzeograf, să lase țării mărturia statorniciei spirituale românești în muzeul său din Bărăgan. Muzeograful, în timp, a devenit artist al meseriei acesteia unice. O artă rară, a fericirii semenilor, vorba lui Dostoievski, de muzeograf pasionat, neplătit. Doar pentru sufletul său…
Și-al României, aș completa eu.

P. S. „Totuși, nu le-or fi frică?” mă întreabă prietenul, când să ne suim în mașină. Din spatele grădinii, dintr-un țarc imens, se auzea lătratul fioros al unui Ciobănesc carpatin, în stare să se lupte și cu un urs. În curte, de veghe, vreo 10 de bibilici foarte gălăgioase. Când am ajuns acasă, am descoperit că ranițele noastre erau mai grele cu câte o grăsană bibilică. „Pentru Crăciun, drept trecere prin Colilia, o carne așa de fragedă, pentru o supă…”, adăugase Doamna…Cum să refuzi?
( Titi DAMIAN )




Sondaj
?




ALTEX
hotel parc-a
cabinet estetica-a
spala_bine
hotel ialomita new 2013
LIVIU
SERVICE INTERNATIONAL
Copyright 2004 - 2016 © S.C. IALPRESS S.R.L.  
Ia permisul din prima!
Intrebarile DRPCIV. Mediu de invatare. Legislatie. Pregatire completa pentru categoriile A, B, C si D.