Ialomitastea
Nr. 1038, Anul , din 18-Octombrie-2019



Categorii
Prima pagina
Editorial
Reportaj - Interviu - Anchete
Sport
Politica
Cultura - Sanatate
Zig-Zag Agerpres
Eveniment
Actualitate
Care va sa zica
Anunturi si Licitatii Publice
Mica publicitate
Contact
Horoscop zilnic
Arhiva
sc oyl company
racman-a
hotel ialomita-a
duo manager
lunca_2012
ALTEX
EditorialVersiune pentru tiparireRecomanda unui prieten acest articolParerile cititorilor
Cui ne mai închinăm azi?

Am învățat bine, în decursul istoriei noastre zbuciumate, să ne închinăm. Să ne închinăm în sus, spre Cel Atotputernic, dar mai ales să ne prosternăm spre diferite zări, spre locurile unde bănuiam a se afla sursa fericirii noastre pământene. Începând cu demnii urmași ai lui Decebal și până în zilele noastre ne-am închinat preaplecați Romei, Istambului, Vienei, Parisului, Berlinului și Moscovei. Acum, încotro ne mai ploconim? Cu cât înaintăm în democrația asta plină de excrescențe nedemocratice cu atât mai mult ar trebui să ne întrebăm cine conduce cu adevărat România. De ce excrescenţe[1]? Pentru că, în societatea pseudodemocratică românească, există nenumărate protuberanțe tumorale. Iată câteva: prezența mai mult reală decât ipotetică a statului paralel; încălcările repetate ale Constituției la cel mai înalt nivel din stat; aplicarea cu entuziasm a justiției preferențiale care condamnă fără nicio legătură cu vinovăția reală a condamnatului; efervescența evidentă a abuzurilor structurilor de forță, influența crescândă a serviciilor secrete în actul alegerii ori numirii demnitarilor; Și multe, multe altele asemenea.
Un secret teribil. Intervențiile, mai mult sau mai puțin vizibile pentru cetățeanul preocupat în principal de traiul de la o zi la alta, din partea celor care se consideră (pe drept sau pe nedrept) tutorii acestei țări, a unei țări care dovedește că nu este în stare să-și găsească singură cărarea întortocheată pe care să pășească spre un viitor sigur, ne apasă pe fiecare dintre noi precum palma pe creștet a unor supraveghetori prea drastici. Țin minte că, acum câțiva ani, într-o discuție colocvială, l-am întrebat cu inocență pe un fost prim-ministru: „Fiindcă ai avut șansa sau neșansa de a fi fost acolo sus, acum, după ce ai plecat din fotoliu, îmi poți spune de unde se conduce țara? În mâinile cui sunt, cu adevărat, hățurile cailor acestei căruțe care se numește, încă, România?”. El m-a privit surprins și a tăcut îndelung. Într-un târziu, apropiindu-se de urechea mea a șoptit: „De-ar fi să am eu o asemenea curiozitate, nici mie n-aș îndrăzni a-mi răspunde”. Cât de teribil pare a fi acest secret!
„Ferește-mă, Doamne, de prieteni!”. Dar, hai să facem câteva presupuneri! Poate dezlegăm singuri misterul. În primul rând să ne gândim la prieteni. De ce la prieteni? Experiența mea de viață îmi arată că, în decursul vremii, cei care s-au dorit prietenii noștri nu au făcut-o niciodată dezinteresat, din dragoste frățească. Toți, fără excepție, au dorit să ne călărească, să ne stăpânească, să se înfrupte fără corectă plată din ceea ce noi aveam iar ei duceau lipsă, să impună legi favorabile pofetelor lor, să transforme conducătorii noștri în marionete, să ne folosescă tineretul drept carne de tun pentru servirea peste mări a intereselor proprii.


Avem prieteni pe continent. Unora dintre noi ne este încă proaspătă în minte clipa în care, chemat la Bruxelles, prim-ministrului Ponta i s-a impus o „foaie de parcurs” în zece puncte de către Jose Manuel Barroso, ex-președintele Comisiei Europene. Comisia Europeană fiind, și atunci ca și acum, o instituție „ultrademocratică” (subl. r.) a celei mai democratice construcții politico-economice europene contemporane. Structură în care noi, românii, am fost admiși cam în scârbă după 10 ani de recomandări, negocieri, etape intermediare interminabile, nenumărate rapoarte de țară care ne puricau „progresele obținute pe calea democrației”, sperieturi peste sperieturi cu propuneri de stopare a negocierilor și condiționări economice și politice fără de număr precum bancnotele azvârlite la picioarele maneliștilor.
Ca să luăm un singur exemplu, în Raportul de țară din 2003, întocmit de baroneasa Emma Nicolson, parlamentară europeană în grupul popularilor creștin-democrați, se menționa: „Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei” Care reformă? Aceea impusă de U.E! Toată, dar toată, doar în interesesul Românie, pentru a fi ajutați să prosperăm pe post de colonie! Cum așa? Ne lămurește, prin câteva întrebări, eminentul economist Ilie Șerbănescu: „Cum dracu se face că tot aceia care nu sunt deloc deranjați de lichidarea economiei naționale se arată atât de vexați de aprecierile privind transformarea României într-o colonie în sistemul centru-periferie pe care îl reprezintă U.E?! Păi, din două, una: ori nu este rău să nu ai economie națională, dar atunci trebuie să accepți că, făcând parte dintr-un sistem centru-periferie, devii inevitabil o colonie, ori respingi ideea în sine că ai putea fi o colonie pentru că nu ar fi atât de onorant într-un sistem atât de « political correctness » precum cel occidental, dar atunci cum poți accepta și chiar aplauda absența unei economii naționale?! Sau delirul este atât de mare încât să pretinzi că România continuă să fie o țară suverană, că decizia se mai află la București, cu toate că românii au pierdut proprietatea asupra țării lor, iar capitalul românesc, de stat sau privat, nu mai deține controlul asupra resurselor și pârghiilor economice?!”
Ne mai amintim, stârniți și acum de un inutil și steril simțământ de revoltă, intervențiile de vătaf ale bădăranului Frans Timmermans, Vice-Președinte al aceleeași Comisiii Europene. Timmermans era un tip care venea periodic în România ca pe moșia neamului său și impunea conduita autorităților, decizii ale guvernului, sentințe ale justiției, chiar și modul în care ar trebui să funcționeze Parlamentul. În februarie 2019, supărat că premierul nu i-a cerut lui voie înainte de ca Guvernul României să emită unele Ordonanțe de Urgență, numitul Timmerman îi scria enervat prim-ministrului Voirica Dăncilă: „Dragă Doamnă Prim-Ministru, vă scriu pentru a vă cere clarificări cu privire la cele două Ordonanțe de urgență […] Ordonanțele amintite par să contrazică în mod direct raportul MCV atât în esența acestuia, cât și în ceea ce privește lipsa de consultare și adoptarea lor pe neașteptate […] Cel mai bun punct de început rămâne abordarea stabilită de Comisie în noiembrie, apelul de oprire a schimbărilor şi un nou început pe baza consultărilor adecvate şi a expertizei din străinătate. Dimpotrivă, actuala situaţie generează noi îngrijorări […] Acum devine cu adevărat urgent că România să reia procesul de reforme. Aceasta înseamnă un parcurs înainte, nu înapoi, şi abţinerea de la orice măsuri care ar inversa progresele obţinute de-a lungul anilor”. Citind cele de mai sus, putem afirma, fără să ne facem cruce cu limba în cerul gurii, că România este condusă de la București?

Avem prieteni peste ocean. Mai avem, slavă Domnului, prieteni. Partenerii noștri strategici de peste ocean par la fel de interesați de a îndrepta mersul României în direcțiile dorite de ei. Numai naivii cronici mai cred că, mare putere mondială, cu înterese la scară globală, S.U.A. n-ar fi interesată de o țară uitată de Dumnezeu undeva la marginea Europei. Anii din urmă au demonstrat cu prisosință că România este de interes pentru America. Plasarea aici a uneia dintre principalele baze militare din Europa estică, interferența plenară în procesul de prospectare și exploatare a resurselor României, utilizarea accentuată a militarilor români pe teatre de acțiuni din diferite colțuri ale lumii, presiunile exercitate pentru a ne înzestra armata, la prețuri exorbitante, cu tehnica scoasă din uz în complexul militar al S.U.A., prezența periodică la București a oficialilor de peste ocean, invitarea (uneori sub forma chemării la ordin) a înalților demnitari români la Washington, demonstrează pe deplin că poziția geostrategică a României și resursele sale interesează acut administrația americană.
Ca semne ale „interesului prietenesc” american, vedem, în împrejurările cele mai diverse, atitudinea complet nefirească pentru un ambasador, de-a dreptul condamnabilă,adoptată de reprezentantul administrației S.U.A. acreditat la București. Știm că, înaintea oricărei sesiuni de alegeri, candidații cel mai bine plasați aleargă la Washington spre a-l asigura pe marele prieten de dragostea românească neostoită și pentru a-i primi binecuvântarea. Între noi fiind vorba, este un demers deloc ieftin plătit din banii noștri… Aflăm, de cele mai multe ori cu indignare, despre amestecul trimișilor Washingtonului în chestiuni de strictă competență românească privitoare la numirea unor demnitari sau a unor persoane în funcții administrative. Fără a mai dezgropa susținerea Codruței Koveși de către structura C.I.A. din România, fără a mai aminti atitudinea de stăpân în fața supușilor a rubicondei doamne subsecretar de stat Victoria Nuland, ne vom limita în a aminti atitudinea ceva mai recentă a reprezentanților Unchiului Sam la anunțul posibilei remanieri a ministrului justiției Ana Birchall.
Când s-a răspândit vestea că Birchall, numită ministru cu sprijin substanțial american, poate fi trecută pe linie moartă, omologul său de peste ocean William Barr, în face o invitație urgentă în S.U.A. și încruntat declară presei: „Departamentul de Justiţie al S.U.A. a lucrat îndeaproape cu Ana Birchall şi o vede ca pe un partener vital şi de încredere în lupta împotriva corupţiei. Prezenţa sa în fruntea Ministerului Justiţiei a venit într-o perioadă vitală pentru România, în care controversele au ridicat întrebări legate de angajamentul României faţă de valorile statului de drept şi au redus încrederea publică şi a generat îngrijorări crescânde în rândul comunităţii internaţionale. Sub conducerea lui Birchall, România poate să devină din nou exemplu în regiune pentru progresele luptei anti-corupţie”. Inclusiv ambasadorul S.U.A. la U.E., Gordon Soundland, aflat „întâmplător” la București imediat după ce postura de ministru a dnei. Birchall era amenințată, vorbește despre o „foaie de parcurs” pentru Birchall și exprimă „preocuparea” S.U.A. privitor la intenția de a fi schimbată ministresa din funcție, subliind că prin acest gest este amenințată existența statului de drept în România: „S.U.A. sunt foarte preocupate de statul de drept şi nu doar din motivele evidente, anume că nu poţi avea o societate civilă fără statul de drept. Este foarte greu să creezi un climat de investiţii propice în orice ţară unde cei care vor să îşi rişte capitalul nu ştiu care sunt regulile sau care, mai rău, se confruntă cu faptul că regulile de azi se schimbă mâine, după ce ţi-ai riscat capitalul. Statul de drept este esenţial, iar un exemplu al preocupării noastre este faptul că procurorul general a invitat ministrul dumneavoastră al Justiţiei, acesta fiind unul din motivele vizitei mele: să vorbim despre invitaţia de a veni în Statele Unite ale Americii şi de a continua să lucreze cu el şi cu echipa sa, pe baza unei foi de parcurs”. Deci, ministrul justiției român ar trebui să lucreze (pentru statul român) colaborând cu procurorul general al SUA, pe baza unei „foi de parcurs” elaborată la Washington… Brrr!
A protestat cineva? S-a ofuscat vreun oficial? S-a simțit atacată în prerogativele sale doamna prim-ministru care, supusă protocolului, urmează ea însăși să viziteze la sfârșit de septembrie SUA pentru a primi instrucțiuni? A elaborat administrația prezidențială (având în vedere că, urmând același protocol, președintele abia se întorsese de la o întâlnire „prietenească” la Washington cu președintele american) vreo declarație prin care să sublinieze că suntem un stat suveran și nu admitem asemenea ingerințe în treburile noastre interne? Sanchi!

Prin urmare. Prin urmare, să continuăm a ne închina! De data asta spre îndepărtatul Capitoliu de la Washington, D.C., spre mai apropiata clădire comparată cu Turnul Babel de la Bruxelles și înspre sediile U.E. din burgurile europene cunoscute nouă ca Strasbourg și Luxemburg. Și, respectând obiceiul liturgic al doamnei prim-ministru, să nu uităm momentele de reculegere, plecăciunile și rugăciunile în fața moaștelor autohtone păstrate cu sfințenie în nenumăratele noastre lăcașe de cult.

Aranjament grafic – I.M.

( Teodor PALADE, ART EMIS ACADEMY )




Sondaj
?




ALTEX
hotel parc-a
cabinet estetica-a
spala_bine
hotel ialomita new 2013
LIVIU
SERVICE INTERNATIONAL
Copyright 2004 - 2016 © S.C. IALPRESS S.R.L.  
Ia permisul din prima!
Intrebarile DRPCIV. Mediu de invatare. Legislatie. Pregatire completa pentru categoriile A, B, C si D.